Joie de Vivre (2)
A doua parte dintr-un colaj personal, literar și artstic care te-a dus din infern până în paradis
Scrisoarea de azi e o continuare a celei trimise ieri, ideal ar fi să le citești în ordinea potrivită, dacă vrei să vezi ambele părți ale lunii, și cea întunecată, și cea luminoasă, de care mă ocup astăzi.
Recunoștință, acesta este cuvântul pentru ceea ce am experimentat în tabăra de scris de la Vama Veche, organizată de Revista de povestiri. Recunoștință pentru faptul că viața mea cea normală și banală mi-a permis să fug de alte responsabilități, recunoștință pentru că sunt suficient de bătrână ca să mă duc într-o tabără de scris în primul rând ca să scriu (da, am rezistat fără eforturi prea mari altor tentații), recunoștință pentru că nu sunt nevoită să-mi petrec vacanțe adevărate la Vamă. Îmi pare rău dacă voi dezamăgi fani și veterani, dar Vama este o mare mizerie, una boemă poate, dar tot mizerabilă. În fine, nu vreau să dezbat asta acum. Mai bine spun că cea mai mare porție de recunoștință a mers către Eli Bădică, un editor așa cum ar trebui să fie mai mulți pe la noi, în edituri - dar nu prea sunt. Asta înseamnă o piață de carte care nu primește niciun fel de susținere, dar despre asta am vorbit ieri. Revenind la atmosfera ideală din tabără, mi-a plăcut modul în care Eli a împărțit sarcinile pe zile, felul în care a știut să ne îndrume către o proză mai bună, atenția cu care a citit textele noastre, chiar și atunci când nu a găsit aceeași atenție la redactarea lor. După săptămâna aceasta eu am plecat cu ceva cunoștințe noi și un text de care sunt mulțumită, pe care îl pun deocamdată într-un buzunar pentru viitor, dar și cu o mică piesă de flash fiction inspirată de un personaj din Vamă și o întâmplare personală. Voi împărtăși cu tine acest al doilea text, e mai ușor de citit. Va fi la final, după paywall (scuze pentru abonații free, am și eu blocajele mele la capitolul generozitate).
La Paris, întruchiparea bucuriei de a trăi a venit de la un artist englez: David Hockney. Mai ții minte scrisoarea mea în care povesteam despre legătura dintre longevitate și artă? Ar merita citită (vezi aici: 20 de minute de artă pentru 10 ani în plus), dacă nu ai făcut-o până acum. Hockney este încă o dovadă a faptului că o preocupare creativă te poate ține activ și pe picioare până la o vârstă înaintată. Dar e mai mult, mult mai mult de atât. Nu vreau să povestesc doar despre longevitatea și prolificitatea unui artist de talia lui, ci despre bucuria lui de viață și felul în care reușește să o transmită, să o facă molipsitoare. O incursiune prin expoziția care mai poate fi vizitată încă până pe 31 august 2025, în spectaculoasa Fondation Louis Vuitton, e ca o supradoză de optimism, vitalitate, culoare și, iartă-mă că mă repet, joie de vivre. „Lack of joie de vivre is a killer” spunea David Hockney într-un interviu și îl cred pe cuvânt.
Am citit mai multe interviuri și cărți cu sau despre David Hockney și de fiecare dată am avut impresia că dacă aș putea lua cu o baghetă gândurile lui și le-aș plasa la mine în cap, s-ar simți ca și cum ar fi ale mele. Ce bine ar fi dacă aș putea prelua și din inspirația, tenacitatea, capacitatea de muncă sau succesul lui, dar sunt conștientă că nu pot da timpul înapoi și nu mai am atâția ani cât a avut el pentru a ajunge unde a ajuns. Dar asta nu mă mpiedică să-l consider un mentor, o persoană care mă poate inspira și de care simt că mă leagă câteva pasiuni comune. Într-o notă ușor anecdotică, am descoperit un detaliu interesant în A bigger message. Conversations with David Hockney, am aflat că Hockney a îndrăgit un ciot de copac pe care l-a numit Totem. Nu am știut asta atunci când l-am botezat pe teiul din spatele blocului, cel mai drag copac pe care-l cunosc. Dacă nu știi deja, i-am spus Totem. Și sper din suflet să nu ajungă ciot prea curând.
Asta e doar o coincidență interesată care completează altele despre care a scris deja Alex în Parisul savuros. Și dacă tot a venit vorba despre savoare și mâncare, fac o paranteză și împărtășesc cu tine alt citat desprins din volumul Spring cannot be cancelled.
”The only real things in life are food and love, in that order, just like our little dog Ruby, I really believe this and the source of art is love. I love life.” - DAVID HOCKNEY
Din fericire, am parte de amândouă - iubire și hrană, chiar dacă mi se pare că ordinea e puțin diferită. N-am îmbătrânit suficient, probabil.
Pictorul găsește foarte multă bucurie și în puterea observației, în privire, în obsesiile care l-au condus la serii numeroase de reprezentări ce au întotdeauna inspirația în lumea din jur. Hockney crede că orice poate fi subiect, dacă privești suficient de atent. Că lumea este extraordinar de frumoasă, dacă ridici ochii din pământ și te uiți la ea. Că pesimiștii nu au dreptate, încă se poate face ceva nou în peisaj, subiectul acesta nu s-a demodat. Fie că e vorba despre felul în care anotimpurile schimbă, de un drum printre case, printre copaci, fie că e vorba de prietenii pe care i-a pictat, de florile pe care le-a desenat pe tabletă și le-a trimis celor apropiați, bucuria de a privi în jur se simte și se transmite fără îndoială, în toată opera lui.
Așa cum am scris și pe Notes, nu cred că am rămas într-o stare permanentă de euforie pe tot parcursul unei expoziții, până acum. Poate doar la Cezanne am mai simțit ceva similar, sau la Van Gogh, a cărui inspirație se simte și în picturile lui Hockney. Diferența este că o incursiune în opera lui Vincent îți dezvăluie, că vrei, că nu vrei, frământările unei vieți mai puțin fericite. Le știi și nu poți să nu le vezi. Nu pot cunoaște toate detaliile vieții lui David Hockney, dar descopăr în el un bătrânel haios care a știut să trăiască mult și frumos, iar asta îmi e suficient.
De aici aș putea să mă întind mai departe, să găsesc o sursă de bucurie în fiecare altă expoziție pe care am mai văzut-o în cele aproape cele cinci zile în Paris, dar simt că pentru astăzi e mai mult decât suficient (mai ales dacă te-ai apucat de citit și scrisoarea anterioară).
Înainte de a încheia cu o mica proză de care spuneam, am nevoie de răspunsul și părerea ta în legătură cu o idee care mă bântuie de ceva timp. Am citit la un moment dat despre un eveniment numit Slow Art Day. Nu mai știu unde, dar mi-a plăcut și m-am gândit că am putea face și noi ceva asemănător, noi cei care ne tot citim pe aici, pe Sub Copac. Pe scurt, propunerea mea ar fi următoarea: să ne întâlnim la un muzeu, să ne alegem maxim 3-5 tablouri (fiecare după răbdarea și gustul lui) să ne uităm câte cel puțin 10 minute la fiecare, apoi să ne așezăm undeva la un suc / un ceai / un pahar cu vin și să schimbăm păreri despre ceea ce am observat, detalii pe care nu le-am fi văzut dacă ne-am fi grăbit. Eu aș fi doar unul dintre privitori, nu-mi pot asuma rolul de ghid, trebuie să te previn asupra acestui aspect. La cerere, am putea completa discuția și cu o activitate practică, ceva lejer și accesibil pentru toată lumea. Simt că ar fi un mod plăcut de a începe o conversație și în viața reală, nu-mi place să cred că vom rămâne mereu doar în siguranța și singurătatea ecranelor noastre. Poate că august ar fi o lună bună pentru o primă întâlnire, ce zici?
Te las cu una dintre amintirile mele preferate din Paris și sper să revin cu o continuare, orașul acesta te umple de povești, chiar și într-un timp scurt.
Iar pe abonații cu plată îi invit, puțin mai jos, la o scurtă și amuzantă (sper) povestire.
