Joie de Vivre (1)
Prima parte dintr-un colaj personal, literar și artstic care te duce din infern până în paradis
Nu știam de unde să încep scrisoarea lunii iulie, mă învârteam în jurul mai multor experiențe și idei fără să-mi dau seama cum aș putea să le țes în pagină, când a publicat Petra un newsletter nou și mi-a pasat, fără să-și dea seama, o temă de care îmi pasă foarte mult.
Te previn că azi ajungem puțin în infern, motiv ca mâine să ne putem bucura și mai mult de paradis. Scrisoarea aceasta va fi disponibilă tuturor până luni, așa că nu lăsa pe altădată ce poți suferi citi azi.
Since I was a child, I have absolutely loved reading. I was the kind of kid who would walk on the street with my head down in a book, my grandpa having to steer me away from danger on our walk back from primary school. However, my passion for reading was squashed and minced by high school. I came out of that lovely education system with the biggest reading slump of my life.
Petra - Art & Coffee Corner
Simplu și la obiect, cum scrie ea de obicei, Petra a rezumat în două propoziții una dintre cele mai mari frustrări pe care le-am trăit ca mamă, ca părinte. I-am citit încă de când era în burtă. I-am citit mult după ce a învățat unde e susul cărții (în amintirea de mai jos ține invers o carte din care citește cu voce tare). Apoi a citit ea. MULT, așa cum spune. În mașină (cât am invidiat-o!), în pauzele de la școală, în mers.
Am trecut noi prin mai multe, ca orice familie. Nici cu depresia sau sindromul Tourette nu a fost chiar floare la ureche, dar nimic nu m-a durut mai rău decât să observ cum plăcerea ei de a devora cărți dispare și lasă în loc un vid și câteva obsesii. Am priceput că se poate trăi cu Tourette, ba chiar și cu o anxietate aflată mereu la granița fragilă cu depresia, dar mintea mea nu a putut nicio clipă să-și imagineze o viață fără cărți, fără povestiri. Mă simt mai mult decât ușurată că pot scrie despre asta acum, fără să-i rănesc sentimentele.
Scriu pentru că știu că ce a fost mai greu a trecut, sper că pentru totdeauna. Scriu pentru că furia față de învățământul românesc nu-mi va trece. Nu am dat niciodată vina doar pe sistem, n-am fost nici genul de părinte care să creadă că educația e doar treaba profesorilor - m-am implicat, am făcut tot ce-am putut eu, de acasă. De cele mai multe ori m-am simțit vinovată, m-am acuzat că nu am fost în stare să o pregătesc mai bine pentru viața reală sau să-i deschid alte porți: să plecăm din țară, să aibă acces la alte sisteme și alt mod de a încuraja lectura și hrana minții, în general. Nu s-a putut sau atât am putut. Sper ca alegerea pe care a făcut-o ea acum, refuzând categoric să se înregimenteze mai departe în tranșeele învățământului românesc, să fie fost inspirată și benefică.
Am avut și momente în care m-am gândit că nu a fost o idee bună să studiez facultatea de artă târziu, să mă plâng acasă de tot ce era disfuncțional și aberant acolo, cu prea puține excepții și modele bune. M-am temut că asta a făcut-o să alerge cu viteză maximă spre alte orizonturi, spre alți covrigi din alte cozi. Apoi, după ce a început să-mi povestească despre cursurile din Danemarca, m-am felicitat că am fost eu cobaiul, nu ea. Nu spun că nu poți realiza nimic aici, sigur că poți, există și cazuri fericite, și oameni care se străduiesc. Dar îți trebuie fie o motivație și o nepăsare de fier, fie o vârsta înaintată, ca să ignori toate idioțeniile sau lipsurile întâlnite pe drum. Știu pe cine am crescut, așa cum sunt conștientă că nu avea de unde să moștenească un obraz gros. Iar tinerii noștri, oricât i-am judeca, că „nu mai sunt cum am fost noi”, că „nu mai au răbdare sau curiozitate”, putem să le găsit tot felul de defecte, dar un lucru e sigur: sunt suficient de inteligenți ca să vadă ce e bine și ce nu, ce merită să suporte și ce nu.
Și o mică pauză de publicitate: dacă vrei să știi și ce se ascunde în sediul creierului unui tânăr, poți citi banda desenată pe care Petra o vinde într-un târg online, BRAIN HQ. S-ar bucura mult să aibă un feedback după aceea, iar prețul e simbolic, £3.50.
În concluzie, e foarte bine că artista noastră e deocamdată în Danemarca - am rămas doar noi, încercăm să o susținem și privim stupefiați cum nu se face NIMIC, în continuare, pentru educație și cultură. Nu numai că nu se face PENTRU, dar e din ce în ce mai evident că se face CONTRA. Măsurile anunțate pentru profesori au niște consecințe care nici nu se ghicesc la prima vedere, dar e de ajuns să ai un prieten în învățământ ca să înțelegi cât de grav e. Despre creșterea TVA-ului la cărți ce pot să mai spun - oricât aș înțelege că rahatul e real și pute rău în momentul de față, la nivel de țară, tot nu cred că în „fabuloasele” vânzări de cărți se ascunde soluția salvatoare.
„în Franța, TVA-ul pentru carte este de 5,5%; în Germania, de 7%; în Italia, de 4%; în Spania, cărțile și presa scrisă au TVA de 4%; în Belgia, cota este de 6%; prin vecini, Polonia aplică o cotă de 5%. Există, așadar, mai degrabă o politică a bunului-simț fiscal, care recunoaște rolul esențial al culturii scrise în educația cetățeanului și în funcționarea unei democrații. Cărțile și ziarele sînt taxate ca pîinea și laptele – deci ca niște bunuri esențiale. (În Marea Britanie, cărțile și ziarele tipărite sînt scutite de TVA.)” a scris Matei Martin, în Observator cultural.
Dacă tot a venit vorba despre cărți, coborâm imediat și mai adânc în infern.
Știam de mult de cartea aceasta, chiar de la traducătoarea și poeta Svetlana Cârstean. Nu știu cum am făcut și m-am învârtit, dar am ajuns să o citesc în mica mea vacanță aniversară la Paris. Pff, da, am mai îmbătrânit un an, dar acesta e cel mai mic rău de pe lume. Chiar și un sistem educațional prost e un rău mai bun, dacă răul poate avea grade de comparație, față de ceea de scoate la lumină Tristul tigru. M-a lăsat cu senzația apăsătoare că în lumea asta există prea mult rău, mai mult decât poate mintea mea să conceapă. Nu e ca și cum n-aș fi știut că există abuzuri sexuale asupra copiilor, dar cred că nu mi-a descris niciodată cineva fenomenul și faptele în sine, atât de sec, realist și documentat, cum o face Neige Sinno. Totul este autobiografic, autoarea însăși a fost abuzată de tatăl ei vitreg ani mulți, fără ca mama ei să-și dea seama, fără ca ea să încerce să vorbească. Teribil. În paginile acestui volum se află atât o mărturie, cât și o cercetare, o analiză, o meditație asupra mai multor aspecte legate de subiect. Când am terminat-o, am întrebat-o pe Petra dacă i-am vorbit suficient, când era mică, dacă i-am dat informațiile necesare. Citind, mi-am dat seama cât de mult contează comunicarea, cât de important este să pui întrebări, nu doar să spui că ești acolo gata să asculți, ca părinte. Pare că am făcut ce trebuie, la vremea mea, dar orice mamă ar trebui să citească. Răul poate fi mai aproape decât ne imaginăm. Iar daunele sunt pe viață, cum demonstrează autoarea. Nu pot și nu are sens să povestesc prea mult. Lolita e un poem, pe lângă Tristul tigru.
„Întotdeauna la un copil ușa e larg deschisă. Un copil nu poate închide sau deschide ușa consimțământului. El nu ajunge la acea clanță. Pur și simplu nu e la îndemâna lui. Există și victime adulte care nu ajung la clanța ușii, fiindcă ele sunt pe jos, merg în patru labe de prea mult timp…”
Neige Sinno - Tristul tigru
Neige Sinno ridică multe întrebări și probleme, în cartea ei, inclusiv aceea a justificării unei autobiografii. Să scrii despre tine e greu, dar uneori trebuie să o faci, fie ca să atragi atenția unui subiect care nu a ieșit suficient la lumină, fie pentru a-ți limpezi tu singur anumite idei. Circulă ideea scrisului ca terapie, dar concluzia la care ajunge autoarea este că e doar un mit. Când trauma e atât de mare, scrisul nu poate veni decât după ce „munca, o parte din ea, a fost deja făcută, acea parte care presupune ieșirea din tunel.”
„Mi-ar plăcea să pot scrie această carte cu ceva mai multă distanță, să fiu doar cineva care a văzut ceva, care a fost atins de cercurile concentrice ale repercusiunilor, cineva care a fost pus să promită ca va scrie o carte care să răzbune pe altcineva.
Mi-ar plăcea atât de mult, din motive evidente, să iau această distanță, dar nu asta e poziția care mi-a fost atribuită pe tabla de șah.”
Neige Sinno - Tristul tigru
De când am revenit la scris și am frecventat cursuri și „antrenamente”, m-am tot legănat pe granița extrem de fină dintre ficțiune și nonficțiune, m-am întrebat ce poți face dintr-o viață normală și lipsită de traume, atunci când scrisul tău e majoritar autobiografic sau cât de multă ficțiune poți adăuga la întâmplări și personaje reale, cât de tare s-ar supăra cei apropiați dacă s-ar recunoaște într-un personaj și așa mai departe. Probleme mărunte și tipice de începător. N-am ajuns neapărat la o concluzie, aștept să mă împac cu incertitudinea și cu faptul că ceea ce trebuie scris se va scrie, că cel mai rău lucru este autocenzura, în cele din urmă. Caut în continuare calea de a transforma obișnuitul în literatură și sunt conștientă că nu e deloc ușor. În cercetările mele sunt foarte interesată de felul în care alți autori au abordat în mod creativ autobiografia. Într-o zi, nu mult după Bookfest, am citit un interviu cu scriitorul portughez Jose Peixoto, în Observator cultural. Și mi-a sărit în ochi afirmația aceasta:
„Chiar și atunci cînd scrii despre ceva ce consideri a fi în întregime nonficțional, tot trebuie să-l lucrezi astfel încît să fie cît mai fidel înțelegerii tale despre ceea ce încerci să exprimi. Iar acea muncă este una ficțională. Munca de a-i da forma, de a pune materialul într-o anumită ordine, de a omite – asta e esențial, nu? – anumite detalii care uneori pot fi percepute ca zgomot de fundal sau munca de a doza elementul acesta și elementul celălalt. Aceasta este, într-un fel, munca ficțională.”
Citește tot interviul aici.
Am comandat imediat cartea intitulată chiar Autobiografia și am simțit nevoia să mă felicit pentru alegere la fiecare pagină. Excepțional scris și construit, romanul lui Peixoto este o autobiografie în autobiografie, o poezie, două vieți oglindite, a autorului și a scriitorului Jose Saramago. Sigur că în final este vorba de o operă ficțională, cu rădăcini în realitate, iar cel mai mare câștig este că am descoperit un scriitor din care cu siguranță voi citi și în viitor.
Există așadar autobiografii și autobiografii. Unele te lasă plutind pe un norișor, altele te aruncă în iadul de care povesteam mai sus. După Neige Sinno, am avut nevoie de trei sau patru zile până să mă pot apuca de altceva. Când am putut respira din nou, am înghițit pe nerăsuflate Orbital, de Samantha Harvey, micul roman premiat în 2024 cu Booker Prize. Ce pansament! Nu e deloc vesel, dar e sensibil și poetic, e așa cum au spus-o mulți alții înaintea mea, o declarație de dragoste adusă Pământului și oamenilor care pot privi planeta de la distanță, ca un întreg în care contează prea puțin granițele, puterea, lăcomia. Se citește ușor, într-o zi de weekend.
Cu Orbital pot face ușor trecerea la două lucruri minunate care mi s-au întâmplat în ultima lună: tabăra de scris de la Vama Veche și expoziția lui David Hockney de la Paris. Așa cum vei afla mai departe, David Hockney îmi dă răspunsul de care am cea mai mare nevoie acum. După ce foarte multe spirite înalte repetă că arta de orice fel se naște din suferință, Hockney demonstrează că se poate face artă din bucurie, din frumusețe, din lucrurile obișnuite pe care le trăim și vedem.
Îmi pare rău că va trebui să te las în aer aici. Continuarea va veni mâine dimineață, nu e grav. Poate că ți-ai terminat deja cafeaua, iar eu mi-am dat seama că e prea lung tot ce am scris pentru a putea fi digerat într-o singură porție.
Mulțumesc și pe curând.Până una alta, nu uita:
