De ce iubim teii

Nu e doar meritul lui Eminescu

Dacă frasinul e un arbore despre care știam mai puține lucruri, până să mă documentez pentru scrisoarea anterioară, de data aceasta ies la şosea cu un copac care stă dintotdeauna mai aproape de noi. Fie că a fost și mai poate fi găsit încă în piețele centrale, fie că umbrește și răcorește un bulevard, teiul e parte din cultura, literatura și viața noastră.

Îl iubim și e adevărat că la noi, în România, Eminescu a avut un rol important. Dar e mai mult de atât.

Intenția mea este să arăt că există multe alte motive pentru a iubi acest arbore, pentru a crește în noi dorința de a-l proteja și a nu mai permite să se întâmple ce s-a întâmplat la Iași, atunci când un primar incompetent s-a gândit că e e mai bine să taie teii de pe un bulevard și să-i înlocuiască cu arbuști japonezi pitici. Uitasem de asta și nici nu am avut răbdare să documentez povestea corect, înțeleg totuși să arbuștii au fost mutați și o nouă generație de tei a fost plantată. Sper să fie așa, dar pierderea oricum va fi greu recuperată.

Revin la ziua de azi și la ultima săptămână. Nu îți ascund că am fost confuză, nu mi-a venit să cred că nimeni de aici nu are nimic de arătat sau de spus despre un copac. Chiar așa, niciun arbore nu ți-a căzut cu tronc, de pe lângă casă? E posibil, nici eu nu-i vedeam înainte să mă educ singură. Se cheamă plant blindeness și nu găsesc un echivalent în română ca să exprime la fel de bine sindromul acesta, dobândit de cei care s-au adăpostit în clădiri înalte și au închis ușa în fața naturii. Dar nu ușile ne împiedică să vedem, doar lipsa atenției. De aceea am și dat provocarea aceasta și încă sper să te conving să-ți alegi un copac sau, dacă îl ai deja, să îmi spui și mie despre el, în chat-ul dedicat. Mi-e teamă că ai luat tema prea în serios, nu e cazul, nu trebuie să respecți tot ce zic eu și nici nu există variantă corectă sau incorectă de răspuns. Sau dacă te-ai împiedicat de probleme tehnice, te rog să-mi dai un mesaj ca să rezolvăm împreună.

Aș vrea să nu pară că eu sunt o stăpână atotcunoscătoare a copacilor. Ani de zile n-am observat ce specii de copaci am în jurul blocului. Când a venit momentul să le acord atenția cuvenită, nu a fost ușor. Îmi amintesc că umblam disperată pe lângă bloc, când nu apăruseră încă frunzele, încercând să identific cine e ce. Misiune imposibilă, fără ajutorul frunzișului. Am citit despre scoarța copacilor până mi s-a urât, am cercetat cu atlasul în mână, dar dacă nu e vorba de platan, mesteacăn, oțetar, nuc sau cireș, e a naibii de greu de spus. Teii au marele talent de a se face totuși remarcați prin parfumul lor minunat, primăvara-vara. Nu-i poți rata. Iar frunzele lor în formă de inimă ajută la identificare. Chiar și așa, n-am știut că sunt vreo cincizeci de specii de tei prin lume, la noi fiind predominanți trei dintre ei. Iar frunzele și perioadele lor de înfrunzire și înflorire sunt diferite.

Am făcut desenul acesta pentru mine, ca să țin odată minte cine e cine, dintre frații lui Totem.

Totem e numele pe care l-am dat copacului cu care vorbesc* cel mai des, pentru simplul motiv că trăiește vizavi de mine, îl văd de la geam. Nu-mi place la bloc, nici în oraș, dar la etajul șapte am măcar două avantaje: văd și copacul, și cerul. Totem a fost personajul care a m-a îndemnat să desenez copaci, în povestirea scrisă pentru lucrarea de diplomă. Totem a fost singurul arbore care a apărut în carte, pe mai multe pagini, în mai multe ipostaze. Le arăt și aici, doar ca să vezi în câte feluri poți privi un copac. Iar dacă desenul nu e iubirea ta dintâi, vei vedea la final și un jurnal în fotografii, imagini surprinse de la geam în diverse momente și anotimpuri.

Completez imaginile cu unul dintre cei mai frumoși tei din țară, teiul de la Leliceni, o acuarelă în miniatură care se află acum la Anca Iosif .

Mai târziu aveam să-l regăsesc pe Totem și în pictura lui David Hockney, am dedicat acestui subiect un întreg eseu vizual în Observator cultural: Totem, David Hockney și primăvara.

Iată și câteva lucruri bine de știut despre tei:

• teii sunt foarte importanți ca specie în amestec, în păduri (vorbim aici de teiul de deal sau teiul cu frunza mică). Nu te omor cu detaliile chimice, dar ce cade odată cu frunzișul lor, extrem de bogat, are o contribuție majoră la fertilizarea solului.

• ca partener cu alți copaci, pentru că nu se înalță prea sus și îi e bine la umbră sau semiumbră, stimulează creșterea stejarilor și ajută ca aceștia să aibă trunchiuri drepte. Un amic de treabă, aș zice, cu condiția să nu fie încurajat de om să se întindă prea mult, prin abilitatea lui superioară de a supraviețui și a se înmulți.

• plantarea de tei cu frunza mică e recomandată pentru creșterea biodiversității, fructele lui fiind mâncate de tot felul de păsări și șoricei.

• plantarea în orașe ajută, de asemenea, împotriva poluării (asta știm deja); iar teiul e deosebit de rezistent la toaletările repetate și prost efectuate (și asta știm, din păcate).

Teiul e un simbol național în Cehia, Slovacia și Slovenia. În țările baltice a fost investit cu tot felul de puteri magice. Dacă frasinul era un fel de pețitor pentru ursit, femeile din Lituania se rugau sub tei pentru noroc și fertilitate. În Dolomiți, în Val Gardena, există povești despre Silvani, un fel de pitici de pădure care făceau dreptate sub tei. La fel și în Germania, teiul era locul sub care se țineau judecățile, tocmai pentru că avea un efect calmant, liniştitor, ajuta mintea să fie clară și scotea adevărul la lumină. Sigur că sub tei se înfiripau și primele iubiri, se organizau dansuri și petreceri. Acum nu se mai îmbată decât albinele, le găsim uneori moarte sub tei.

Ai reținut ideea cu iubirile înfiripate sub tei? Poate te inspiră și această carte poștală pe care o poți comanda din magazin:

Poate că nici nu ai știut, ca mine, că frunzele din tei se pot folosi la sarmale! Iată și o rețetă de la Alex, adăugată în caietul meu și aici ceva mai târziu.

Vezi câte motive avem să iubim teii din viața și comunitatea noastră?

Recomandări de lectură și vacanță

Dacă simți că încep să-ți placă poveștile cu copaci și nu ai citit încă nimic despre, recomand să începi cu Viața secretă a copacilor, de Peter Wohllenben. Nu pare a fi o carte apreciată de comunitatea științifică, dar meritul ei stă tocmai în faptul că ne ajută să înțelegem mai bine, să nu mai privim arborii ca niște bucăți inerte de lemn, ci ca pe ființe vii cu nevoile lor specifice, cu memorie și poate chiar un fel de gândire. E perfectă pentru început. Iar pentru citit și învățat împreună cu cei mai mici, recomand Arborii, scrisă de Wojciech Grajkowski și ilustrată minunat de Piotr Socha.

O listă mai amplă de cărți e aici:

---

*te rog să nu îți imaginezi că stau cu adevărat de vorbă cu copacii, așa, cu voce tare și cuvinte. Uneori o fac, dar se întâmplă rar, doar atunci când uit că ei nu au cuvinte și că e suficient să-i privești cu atenție, acesta e limbajul pe care îl înțeleg și la care răspund.