Eu, Arțarul

Începe cu un copac și devine un colaj literar, artistic și muzical.

Când spun oraș mă gândesc la tei, la platani, poate la ulmi sau castani - deși ulmii au avut mult de suferit, dacă îți aduci aminte ce am scris în Mama Ulm. Nu m-am gândit însă niciodată prea mult la arțari. Iar poezia sorții m-a făcut să observ, abia acum, câți arțari sunt chiar pe străzile din jurul blocului în care locuiesc.

Nu vreau să intru în subiectul de azi până nu spun bun venit noilor cititori și un mare mulțumesc prietenilor și abonaților cu plată care m-au înțeles și nu au dat buzna spre cea mai apropiată ieșire în urma anunțului anterior. Sper că ceea ce veți găsi mai jos să vă convingă de intențiile mele serioase, chiar dacă frecvența e redusă.

Dincolo de faptul că i-am văzut cu adevărat abia acum, mi-am dat seama că arțarii sunt și foarte diferiți între ei. Timpul a trecut și mi s-a părut din ce în ce mai greu să răspund la întrebarea cine e arțarul. Până într-o zi, când mă plimbam prin Grădina Ioanid și l-am întâlnit pe EU. Că am obiceiul să dau nume unor copaci știi deja, dar EU, arțarul, fusese deja botezat de altcineva.

Întâlnirea aceasta mi-a adus aminte de un banc pe îl ador și pe care l-am repetat la nesfârșit de-a lungul vieții. De fiecare dată când îl spun, vocea și intonația din cap îi aparțin lui Dani, un prieten foarte drag din liceu, acum director de creație la o agenție mare de publicitate și autorul unei cărți excelente: Omul care și-a pierdut patul (vezi și secțiunea despre cărți mai jos). Bancul era cam așa:

Un tip stă în casă și aude o bătaie la ușă.

- Cine e?

- Eu

- Eu?

Acum câteva săptămâni eram în autobuz, mergeam spre o seară de poezie a institutului Blecher. În stație, a urcat o copilă și s-a apropiat de scaunele pe care erau alte două puștoaice. Am auzit atunci următorul dialog:

- Bună, Elena.

- A, bună, nu știam dacă ești tu.

- Eu eram.

- A, ok.

După care fetele au revenit la telefoanele lor și comunicarea s-a întrerupt.

Timpurile se schimbă, eul rămâne la fel de misterios.

Nu e de mirare că întâlnirea cu EU a avut loc exact în perioada în care mă documentam și încercam să înțeleg mai multe despre arțar. Va trebui să divaghez din nou și să te trimit la altă carte pe care abia am terminat-o, Inventarea singurătății, de Paul Auster. În partea a doua a volumului, dedicată memoriei, Auster face o analiză foarte frumoasă a felului în care suntem mereu tentați să dăm semnificație întâmplărilor din viața noastră, o încercare pe care nu o susține și despre care spune că aparține ficțiunii.

„Într-o operă ficțională”, scrie autorul, „se presupune că în spatele cuvintelor de pe pagină se află o minte conștientă. În prezența acestor întâmplări din lumea așa-zis reală, nimeni nu presupune nimic. Povestea inventată e alcătuită integral din sensuri, pe când povestirea faptelor reale nu are altă semnificație dincolo de ea.”. Nu mai continui cu argumentele lui, dar îți arăt rezolvarea pe care o oferă tot el câteva pagini mai încolo și pe care am îndrăgit-o și adoptat-o imediat. Paul Auster compară felul nostru de a exista în lume cu un joc de cuvinte, cu modul în care acestea rimează:

„Jocurile noastre lingvistice sunt doar o analiză a felului în care funcționează mintea, oglindirea unei particule a lumii așa cum o percepe mintea. La fel, lumea nu este suma lucrurilor din ea. Este rețeaua infinit de complexă a legăturilor dintre ele. Ca în cazul sensurilor verbale, lucrurile capătă sens doar în relație cu alte lucruri. (....) e posibil ca două evenimente din viața cuiva să rimeze, la rândul lor. Un tânăr închiriază o cameră la Paris și descoperă că tatăl său se ascunsese în aceeași cameră în timpul războiului. Dacă aceste două evenimente ar fi cântărite separat, ar fi puține lucruri de spus despre oricare dintre ele. Rima pe care o creează când le privești împreună modifică realitatea fiecăruia dintre ele.”

Nu știu cum vezi tu lucrurile, dar mie îmi rimează frecvent diverse momente de viață și nu vorbesc doar despre cărți sau cafele și poezie.

Cine e acest copac atât de sigur pe sine încât să se numească EU?

Arțarii pe care i-am găsit pe străzile din apropierea mea au frunze și fructe diferite. Nu e singura familie care să aibă întrupări variate, toate speciile au bifurcațiile lor. Însă la arțari mă fascinează fructele minunate pe care le numeam elicoptere în copilărie și care la unele exemplare își poziționează cele două aripioare în unghi ascuțit, la altele în unghi obtuz, unele sunt verzi, iar altele sunt atât de roz că mi-au colorat camera de lucru și starea de spirit, în ziua în care am adus câteva în casă.

De dragul studiului, încerc o grupare după cele mai întâlnite tipuri, măcar în România.

Arțarul face parte din familia Aceraceae, în sursele de limbă engleză am întâlnit altă denumire pentru familie, anume Sapindaceae, cu genul Acer. Nu are prea mare importanță nici pentru mine, nici pentru tine, dar scriu asta aici ca să-mi rămână un semn de întrebare la care voi găsi, la un moment dat, răspunsul corect. În total există undeva între 114 și 150 de specii (depinde de sursa informației) din care 14 sunt native în Europa. În plus, există sute de variante pentru grădinari și iubitorii de bonsai.

Arțarul, paltinul de câmp

Acer platanoides

• În ciuda numelui său, arțarul de câmp e un arbore foarte potrivit pentru oraș și e plantat pentru umbra pe care o face și rolul său ornamental, găsindu-se în Europa și bazinul mediteranean. Crește în păduri de foioase, la câmpie și deal, poate ajunge la 30 de metri înălțime și poate trăi până la 200 de ani, dar e puțin rezistent la agenții poluanți.

• Frunza are cinci-șapte lobi, cu scobituri mari rotunjite și vârfuri ascuțite. Fructele au deschiderea dintre aripi într-un unghi obtuz (120 de grade)

• Arțarul acesta e unul dintre copacii cu ureche muzicală, cu o fibră care ajută la rezonanță - din lemnul său gălbui se fac instrumente muzicale, dar și mobilă.

Arțarul american

Acer negundo

• Pe acesta e mai greu să-l confunzi. Frunzele au forme neregulate, fructele au aripioarele apropiate și atârnă ca niște ghirlande. Arborele crește foarte repede până la 15 m înălțime și trăiește până la 100 de ani. E rezistent la aerul poluat, la fum și praf.

Un arțar american bătrân, pe o stradă îngustă

Jugastrul

Acer campestre

• Frunzele sunt mai mici și au lobii mai rotunjiți, fructele au deschiderea dintre aripioare la 180 de grade

• Are nevoie de căldură vara, îi este bine la câmpie și deal sau în parcuri, are rădăcini robuste, crește rapid, nu depășește 18 metri înălțime și trăiește până la 100 de ani. Lemnul său fin și dens e folosit pentru instrumente de desen, rotărie, cozi de unelte.

• La fel ca în cazul ulmului, a fost cultivat mai întâi de romani pentru a susține vițele de vie.

Sper că acesta e, găsit în pădure, n-am văzut fructele

Glădișul, arțarul tătăresc

Acer tartaricum

• Arbust de talie mică, nu depășește 8-10 m înălțime, are frunze ovate pe margini neregulat dințate (toamna se fac roșii-purpurii), iar fructele au aripioare purpurii aproape paralele și pare că sunt acelea care m-au bucurat pe mine cel mai mult, prin culoarea lor intensă. Crește la câmpie, mai rar la deal.

Ireal de frumos

Paltinul de munte - Sycamore

Acer pseudoplatanus

• E întâlnit în pădurile de amestec împreună cu fagul și cu molidul, ajunge la 30 de metri înălțime și trăiește până la 400 de ani. Tulpina lui se exfoliază și frunza seamănă cu aceea a platanului.

• Fructele au aripile la 90 de grade.

• E mult cultivat și ca arbore ornamental prin parcuri sau pe șosele pentru că e foarte rezistent la poluare. Și iată că am dat și de el pe o stradă apropiată, în București.

Posibil să mai găsim în călătoriile noastre Norway Maple (Acer platanoides) sau Sugar mapple (Acer saccharum), celebrul arbore a cărui frunză a inspirat modelul stilizat de pe steagul Canadei. Mai des întâlnit, din Quebec până în Florida e Silver Maple (Acer saccharinum) sau Red Maple (Acer Rubrum) (Texas, New York) - toate cu frunzele roșii toamna. Red Maple e vedeta orașului New York, mai ales primăvara când înflorește devreme și toamna când se colorează atât de frumos. Nu trebuie confundat cu Sugar maple din care se face siropul și a cărui frunză a fost adoptată și ca emblemă a statului New York în 1956.

Nu am de gând să mă lansez acum și în studiul speciilor ornamentale japoneze, toate cu o culoare superbă toamna.

Mi-ar plăcea foarte mult un bonsai, ar fi singurul copac care ar putea împărți cu mine un spațiu mic, dacă n-aș ști că nu e chiar atât de simplu de ținut în viață.

Dintr-o expozitie

Dacă știi și tu alte detalii sau ai întâlnit exemplare interesante din familia arțarilor, te rog să mă completezi și să lași un comentariu.

Mai întâi, două viziuni diferite asupra arțarului:

Arțarii văzuți de Georgia O'Keeffe și Utagawa Hiroshige

Obișnuiesc să marchez aniversările artiștilor (cele pe care le știu) pe Notes, dar în ultima vreme a fost greu să țin pasul cu orice. Nu vreau totuși să ratez pictorul care m-a impresionat și mă impresionează în continuare, poate cel mai mult. E voba de Egon Schiele, a cărui zi de naștere ar fi fost ieri. Nu auzisem de el când am intrat prima dată în proaspăt deschisul Leopold Museum. Nici pe mine nu mă cunoșteam prea bine pe atunci, nu mai știu ce an era, posibil 2001. Acum o viață, aproape. Dar nu am uitat pumnul în stomac pe care l-am simțit atunci când am intrat în sălile Schiele. Constat că nu am multe fotografii și nu de atunci, din ani diferiți când am revenit ca să mai încasez niște pumni.

Egon Schiele la Leopold

Anul trecut și puțin din anul acesta, artistul român Adrian Ghenie a expus o întreagă operă inspirată de lucrările lui Schiele, la Abertina. Nu mai știu dacă am reușit să împărtășesc impresii sau fotografii pe aici, mă tem că nu. Atenție, nu sunt mai puțin „violente” și dau cel puțin aceeași senzație, tradusă în limbaj contemporan.

Adrian Ghenie la Albertina

Mă lungesc prea mult dacă mă apuc să-ți povestesc despre cărțile care mi-au mai trecut prin mână în ultima vreme. Așa că le voi menționa rapid și doar pe acelea care mi-au rămas în suflet, iar dacă vrei detalii despre una anume te rog să lași un comentariu sau să dai un reply la mail și promit că îți voi răspunde.

Încep cu doi autori români debutanți pentru că ei au cea mai mare nevoie de un pas în față și de încurajări pentru a nu se opri aici:

• Dani Macarie - Omul care și-a pierdut patul, Curtea Veche, 2025. O poveste dialog inedită, inteligentă, surprinzătoare.

• Veronica Stanică - Teoria lucrului bine făcut, Litera, 2025. Povestiri scurte savuroase, așa cum trebuie.

Continui cu autor român consacrat, cunoscut mai ales pentru poezie și pentru activismul lui politic, Radu Vancu. Paradis e romanul lui recent lansat la Polirom. O cărămidă de carte, dar o cărămidă umplută cu aur. Cred că ar merita o recenzie adevărată și sunt sigură că voi reveni asupra ei. Atât spun acum, e extraordinar.

Știu că nu sunt mulți fani pe aici, dar dacă vrei să te lași convins de un gen nou și ai vrea să înțelegi ce înseamnă un roman grafic, dar nu știi de unde să începi, poate încerci Asterios Polip, de David Mazzucchelli. Nu e tradus, dar nu cred că ridică probleme chiar și celor care nu sunt chiar fluenți în engleză.

Pentru cine explorează teoria cuvintelor și povestirilor, am două recomandări (deoamdată):

Lisa Cron - Wired for story. Eu am ales varianta audio, de aceea nu o vei vedea în fotografie. Dar te asigur că am ascultat-o de două ori, e foarte bine structurată și de mare ajutor.

Kurt Vonnegut & Suzanne McConnell - Fii îndurător cu cititorul. Despre scrierea cu stil. Nu ar trebui să aibă nevoie de nicio introducere.

Iar pe iubitorii de artă îi atrag cu volumul care mă pregătește sufletește pentru expoziția de la Paris: A Bigger Message, Conversation with David Hockney, de Martin Grayford. O bucurie de citit într-un parc, printre copaci.

Am fost și anul acesta la Jazz in the park. După experiența extraordinară de anul trecut, am pățit ca omul acela care se duce la pomul lăudat. Bine, o să spui, dar tu singură ai lăudat. Așa e, ediția de anul acesta a avut părțile ei extraordinare, dar selecția de artiști nu a mai fost atât de mult pe gustul meu.

Câteva nume au justificat însă cu vârf și îndesat drumul, cheltuiala, căldura. Concertul lui Ibrahim Maalouf a fost o demonstrație a puterii pe care o poveste bună o poate avea asupra unei mulțimi. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare: fiecare membru al numeroasei lui trupe a avut istoria lui (știai că saxofonistul e român?), trompetele au deja legătura lor unică de familie (model inventat de tatăl lui Ibrahim), iar tot concertul a fost țesut pe un fir narativ care m-a ținut în picioare, în mișcare și m-a lăsat ușor răgușită la final. Da, a fost ca la o nuntă, dar o nuntă reușită cum n-am avut ocazia să văd până acum (cu excepția celei personale, desigur).

Pe lângă Ibrahim, de care sunt sigură că ai mai auzit, ar mai fi Sandra Sangiao, o voce și o muzică superbă pe care nu sunt sigură că o pot încadra la jazz, dar mi-a făcut plăcere să o ascult. Iar surpriza ediției rămâne, pentru mine, Mammal Hands. Fă-ți un cadou și ascultă-i azi. Albumul Gift from the trees (!) e disponibil integral pe youtube.

Deși continui să scriu despre poezie în secțiunea dedicată, acolo unde poți să vezi și ce am mai ilustrat, vreau să închid cu un mic poem care se potrivește foarte bine cu tema principală a acestei scrisori.

Într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgâriat
stăruitor
în scoarța unui arbor - numele - 
cu slove mici, stângace și subțiri.
Azi am văzut din întâmplare
cum slovele-au crescut din cale-afară - 
                                                                uriașe
Așa îți tai și tu copilo numele
în inima-mi supusă
mărunt, mărunt, ca un ștengar.
Și după ani
și ani de zile-l vei găsi
cu slove-adânci și uriașe

[1919]

Poezie din volumul LUCIAN BLAGA. OPERA POETICĂ, editura Humanitas 2024.

---

Îți mulțumesc dacă ai ajuns până aici, nu uita că îmi place să primesc orice fel de mesaj de la tine și ne citim din nou pe la mijlocul lui iulie.

EU