E rândul meu să mă dezbrac

Dacă platanii au făcut-o, eu de ce nu

Dacă ești de câteva luni abonat, ai aflat deja că îmi place să trimit cărți poștale. Dacă abia ai venit sub copac (bun sosit!), poți arunca un ochi în articolul acesta sau chiar prin magazin, unde vei găsi cărți poștale și ilustrate de vânzare, create de mine. Nu uita să-mi trimiți adresa ta poștală, dacă ai ales abonamentul cu plată și vrei să fii pe lista mea de corespondență. Nu-ți fă griji, adresa o voi ști doar eu, nu o vând, nu o fac publică, nu te șantajez. Încă mai sper că pot câștiga din artă.

Uneori primesc și eu câte ceva în cutie. Nu-ți pot descrie încântarea! Poate ai aflat cum se simte, direct de la mine sau de la altcineva care ți-a trimis un gând pe această cale. Sigur că poșta nu mai e ce a fost, nici la noi, nici în alte colțuri de lume. Uneori se mai pierde câte ceva pe drum, dar iată, cărțile poștale trimise din Darmstadt și Nurnberg au ajuns, toate. Unele mai greu, una dintre ele aproape distrusă, dar au ajuns. Asta e cel mai important. Pentru mine, urmele care se adaugă prin călătorie, urme distructive sau discrete, sunt parte din proces și au un farmec al lor, pe care eu nu-l pot premedita. E o acceptare a imperfecțiunii și o renunțare la lipsa de control de care orice artist are nevoie. Și nu numai un artist.

Vreau să ajung, după acest scurt ocol, la bucuria pe care am avut-o când am primit, în cutia poștală, un plic de la o artistă din Elveția. Pe Sibylle Laubscher am cunoscut-o în timpul cursurilor despre Graphic Novel, la Royal Drawing School. Subiectul pe care l-a ales mi-a atras atenția și rezultatul e grozav: o cărticică minunată și amuzantă despre menopauză, sau un zine, pentru cine știe cuvântul. Ador desenele ei și ideea. Asta am primit tocmai din Elveția, în poștă.

În aceeași zi am primit și o carte poștală super haiosă din Grecia (conține cimbru), de la Andreea și Costin, dragi prieteni. A fost o adevărată sărbătoare. Apropo, merită să urmărești ce mai „coace” și Andreea, bijuteriile ei din sticlă sunt delicioase.

Revin la Sibylle și îți mai povestesc câte ceva despre aventura ei. Sibylle a fost recent într-o vizită prin Londra, un bun prilej pentru a împărți gratuit mai multe exemplare: a oferit mica ei bandă desenată doamnelor care au abordat-o atunci când desena în muzee, fetelor de la casele de marcat (pentru mamele lor), vânzătoarelor de la magazinele de artă, persoanelor cunoscute întâmplător pe stradă sau în metrou, prietenelor și prietenelor prietenelor.

Curajul ei m-a impulsionat și inspirat și pe mine să abordez această temă – și unde e cel mai bun loc pentru a discuta și a împărtăși ce se mai întâmplă în mintea și în corpul nostru, dacă nu la umbra unui copac, alături de prieteni? Dacă în scrisoarea trecută am dezbrăcat platanii, astăzi e rândul meu să dau jos inhibițiile.

Menopauza nu este un subiect popular și atractiv pentru toată lumea. Iar asta nu e deloc bine. Mai mult de jumătate dintre femeile care trec prin asta (iar la noi pariez că procentul e mult mai mare) consideră că e un subiect rușinos, tabu. Pot înțelege totuși dacă nu te interesează - dacă ești prea tânără sau tânăr, prea puțin dornică sau dornic să afli detalii despre cum se simte acest moment complicat al vieții, poți sări peste textele și desenele din culise, mai am câte ceva de arătat la final, din cu totul alt film.

Cum spuneam, despre perimenopauză și menopauză se vorbește puțin, în public. Uneori nu știm sau nu înțelegem ce ni se întâmplă sau li se întâmplă celor de lângă noi. Dar informarea și empatia sunt două lucruri care ajută enorm, atât atunci când trăiești singură pe o insulă, cât și când ai o viață de cuplu și vrei să rămâi în cuplu, cu toate manifestările fizice și fluctuațiile emoționale de care ai slabe șanse să scapi. Să scriu despre asta e decizia pe care am luat-o pentru că mi-am dat seama că nici eu nu mi-am acordat timpul necesar pentru a studia din timp fenomenul, a-l înțelege suficient, a accepta situația și a cerceta ce pot face ca să nu fie și mai rău. Ca o adolescentă ce m-am crezut, am trăit în dulcea amăgire că mie nu mi se întâmplă. Până m-a lovit și m-am răzgândit.

Momentan sunt în ceea ce se numește perimenopauză și abia dacă știu despre ce e vorba. Știu doar că viața unei femei e plină de daruri. Nu e de ajuns că se simte inconfortabil în fiecare lună, nu e de ajuns că are o grămadă de alte probleme atunci când scapă de inconfortul lunar, dar mai are de îndurat și o perioadă lungă de tranziție către inevitabila renunțare la funcția de reproducere. Așa că o voi lua încet, nu de alta, dar trebuie să găsesc o cale să iert Universul pentru ceea ce face femeilor. Și să râd puțin, râsul vindecă și femeile au știut dintotdeauna să râdă de ele, chiar și în cele mai tragice situații. E unul dintre mecanismele noastre de supraviețuire, dar și un paravan după care ne ascundem uneori.

Azi am pregătit o poveste scurtă care va continua din când în când (sau nu), pe măsură ce voi face și alte legături sau voi trăi lucruri diferite (sau nu). Nu e tot ce simt, bineînțeles, dar n-am vrut să fie prea mult. Și nu am de unde să știu în avans când voi continua (sau nu), dar sunt sigură că nu voi povesti în fiecare scrisoare despre asta, așa că nu te panica (sau ...).

E de la sine înțeles că experiențele tale sau sursele de informare pe care le folosești, în legătură cu acest subiect, mi-ar fi de mare folos (atât mie, cât și altor cititori). Te încurajez să lași un comentariu.

În altă ordine de idei, împărtășesc cu tine și cea mai recentă ilustrație creată pentru Observator cultural. L-am avut din nou pe Baudelaire ca subiect și am ales, pentru inspirație, poezia Albatrosul și portretul făcut de Gustave Courbet. Ți le ofer pe toate mai jos.

Metafora mea vizuală

Poezia

Gustave Courbet - Baudelaire

Mulțumesc dacă ai ajuns până aici și nu uita că abonații cu plată, pe lângă faptul că susțin existența acestei publicații și munca mea (mulțumesc încă o dată!), au acces nelimitat la toată arhiva și pot primi de la mine cadouri și cărți poștale.