Podurile din Nürnberg

Pe drum spre Petra, prima surpriză

A învins. A învins dorul. A învins dorul de copilă. M-am lăsat învinsă cu zâmbetul pe buze, ca în copilăria ei. Am zis „DA, hai!”, când Alex mi-a propus să mergem împreună cu mașina, până în Germania, unde are el un curs. Doar din Germania până în Danemarca, unde e Petra acum, cât mai e? Un pas de vreo opt sute de km, un fleac. Am umplut mașina cu multe lucruri pentru ea și am pornit.

Vom fi destul de mult cu fundul în mașină, lucru care mă obosește cumplit. Am două cursuri de care trebuie să mă ocup cât de cât și texte de scris pentru Creative Writing Sundays, printre drumuri. Slabe șanse să reușesc. Când m-am înscris la toate acestea nu exista nici cea mai mică intenție să plecăm pe undeva, nici în Grecia, nici în Germania, cu atât mai puțin până în Danemarca. Dar așa a ieșit, așa am lăsat să se întâmple. Nu te pui cu dorul, nu ai cum să ieși câștigător. E ca și cum ai vrea să treci o apă învolburată fără pod. Tot îți povestesc astăzi puțin despre poduri, mai precis podurile din Nürnberg.