Această scrisoare nu este despre un anumit arbore. Este o sămânță pentru o discuție despre uimire și rolul pe care îl are această emoție în viața noastră. Este o invitație care te implică mai mult ca de obicei, prin schimbările pe care le anunță și ajutorul pe care ți-l solicită. Și ca să nu rămână totul doar la nivel teoretic sau administrativ, la final vei găsi și o listă cu recomandări de lectură.
Mulțumesc celor care s-au abonat în ultimele săptămâni și bun venit membrilor clubului cititorilor pasionați de cărți din LumeaMare, cei pe care i-am invitat subcopac și care, spre încântarea mea, chiar au venit! Poate că nu avem toți un arbore mare și umbros sub care să citim sau să desenăm, după chef și preferințe, dar ne putem inspira unii pe alții și putem împărtăși impresii despre cărțile descoperite, devorate, adorate. Înainte de orice, nu uitați că vă aștept să vă prezentați în cine mai e subcopac.
Noutăți de subcopac
În primul rând, am luat decizia OFICIALĂ că mă voi ține de un program regulat de scris - mi-am promis mie, îți promit și ție, deci e un angajament. Cele trei scrisori pe lună vor fi trei scrisori pe lună, nu mai puțin. Ar fi putut să fie câte o scrisoare pe săptămână, dar eul meu artistic are nevoie de o marjă de eroare pentru ca presiunea să nu fie prea mare și să nu mă inhibe.
În al doilea rând, aceasta e ultima scrisoare accesibilă 100% gratuit. Am introdus opțiunea de abonament, opțiune care mă va ajuta să mă pot ține de angajamentul de mai sus. Vei putea să optezi pentru asta, așa cum vei putea să rămâi abonat gratuit, nu bag mâna în buzunarul nimănui. E doar decizia ta dacă vrei să mă susții, dacă apreciezi ceea ce fac și simți că te inspiră sau te ajută. De săptămâna viitoare accesul la conținutul integral al scrisorilor și arhivei va fi parțial, rămânând integral doar pentru o perioadă de trial sau pentru cei care vor opta pentru o formă de abonament. Pe viitor va exista și conținut public, gratuit, cum ar fi recomandările de cărți și alte subiecte despre care voi crede că e bine să ajungă la cât mai multă lume. Te rog din suflet să nu te simți exclus sau exclusă și să îmi spui direct dacă ai o problemă, dacă ai vrea să ai în continuare acces la tot ce scriu, dar nu poți deocamdată să plătești. Promit să te ajut și să nu te întreb de ce nu poți.
Luna trecută am avut o surpriză foarte frumoasă. Un abonat și-a anunțat intenția de a plăti abonamentul, din momentul în care aceasta variantă ar deveni disponibilă. Substack oferă această opțiune, numită pledge. A fost un semn că ceea ce fac nu e chiar degeaba și o încurajare că, din momentul în care voi introduce sistemul de plata, nu voi trimite scrisori de la mine către mine. A contat foarte mult pentru mine.
Ca orice artist, am temerile mele, rețineri și ezitări care țin de încredere și un autocritic exagerat. Dar îmi doresc să pot trăi din ceea ce pot face cel mai bine acum: să scriu, să desenez și să inspir oameni. Cum nu mă pot muta și activa dintr-o peșteră, cum am încă un copil care va trebui să studieze niște ani și să-și găsească o cale personală, câteva animale de hrănit și dus la doctor mai des decât mă duc eu pe mine, n-am altă variantă decât să cred că voi reuși să susțin toate acestea fără să mă sacrific și să mă abat de la propria cale. Nici măcar nu e vorba doar de prețul supraviețuirii și îngrijirii pe care mă simt datoare să o ofer familiei mele. E vorba și de efortul pe care îl pun în tot ceea ce fac, despre anii în care am învățat să scriu, să fotografiez sau să desenez, despre orele pe care le petrec pentru a mă documenta sau a exersa pentru a pune cap la cap niște rânduri sau linii. În cele din urmă totul se rezumă la respectul pe care îl am pentru munca mea.
Abonamentul la acest newsletter e un contract bazat pe respect, între mine și tine. Tu îmi respecți munca, eu îmi respect promisiunea de a ajunge la tine cu idei și lucruri care să te intereseze, de cel puțin trei ori pe lună. Dintre cele două părți, tu ești jumătatea care poate pleca într-o secundă, fără niciun fel de penalizare și fără niciun reproș, acesta este marele tău avantaj. Sper doar că nu va fi cazul sau, dacă va fi, motivele să nu fie legate de calitatea scrisorilor mele, ci de propriile tale priorități sau limitări - caz în care revin la ceea ce spuneam mai sus: scrie-mi și ce putem rezolva, rezolvăm împreună. Așa cum te rog să îmi scrii sau să lași un comentariu în care să-mi spui ce așteptări ai avea de la mine, ca abonat, ce ți-ar plăcea să găsești în aceste scrisori și cum aș putea eu să te ajut mai bine.
Există și o a treia rezoluție, în continuarea celor două de mai sus. Îmi voi petrece mult mai puțin timp de acum înainte pe facebook și instagram. Nu dispar de tot de acolo, înțeleg că e nevoie de ele (oare?), dar mă frustrează de mult timp mecanismele lor și simt nevoia să cresc calitatea interacțiunii, cu cei care contează, concentrându-mă mai mult pe construirea acestei comunități. Prefer să lucrez mai mult la un conținut de calitate, pe care să-l împărtășesc aici, decât să mă risipesc printre logaritmi concepuți parcă să te demoralizeze, în loc să te încurajeze.
Acestea fiind noutățile, ce avem de gând să facem noi pe aici, ca să merite atât efortul meu, cât și al tău?
Dacă nu ai citit încă descrierea din secțiunea ABOUT, poți să o vezi acum, iar în completare vine și răspunsul la întrebare:
Mirarea, uimirea, admirația, sau ceea ce se cheamă atât de bine în engleză „awe”, sunt emoții profund umane care ne fac mai fericiți și ne ajută să supraviețuim urâtului și tragicului tot mai prezent în jurul nostru. Am stat mult și m-am gândit care a fost ingredientul care m-a determinat să sar cu atâta entuziasm dintr-o ocupație în alta de-a lungul vieții, să învăț permanent, să nu rămân fixată într-un loc, fie el fizic, psihic sau intelectual. Am crezut mult timp că e vorba de plictiseală, asezonată cu un dram de curiozitate și nevoie de noutate. M-am acuzat singură de imaturitate, atunci când nu m-am iubit tocmai pentru asta. De curând mi-a trecut prin cap că ar putea fi vorba de o emoție atât de prezentă în copii, inhibată cu succes în adulți: mirarea, uimirea. Copiii se miră de multe ori pe zi. Iar adulții ajung în situația în care nu-i mai miră nimic. E ceva mai trist decât asta?
Poate de aceea am pornit cu toții, aproape isteric, în călătorii. E un mod accesibil și posibil prin care să ne reactivăm abilitatea și puterea de a ne mira. Ne minunăm în fața unor locuri noi, a unor peisaje incredibile, în fața unor obiceiuri nefamiliare sau în fața unor realizări umane spectaculoase. Tot rumegând la ideea asta de uimire, mi-am amintit că s-au făcut și studii și mi-am cumpărat cartea lui Dacher Keltner, numită chiar „Awe. The Transformative Power of Everyday Wonder”. Alături de ea am luat de pe raft și altă carte, o incursiune istorică în mirarea filozofică, de Jeanne Hersch. Când le voi termina de citit pe ambele, promit să continui acest subiect cu mai multe exemple, dovezi și detalii. Dar nu am nevoie de cărți ca să știu ce simt și anume că atunci când lumea încetează să mă mire, mă blochez creativ. Când trec mai multe zile, uneori chiar săptămâni, fără să admir sau să mă simt uluită de ceva, nu mai pot scrie, nu mai pot desena și fac eforturi mari ca să îmi găsesc motivația. În restul timpului, sunt gata să mă las uimită de cicadele pe care le aud prima dată pe Șoseaua Colentina, de un copac tânăr într-o lumină specială de seară sau de un pantof abandonat. Dovadă stau două pagini din caietele mele de schițe pe care nu le-am arătat până acum nimănui, notițe făcute cu mult înainte ca eu să mă gândesc că voi scrie despre asta.
Ai observat să ți se întâmple și ție asta? Sau, mai bine, spune-mi ce anume te miră sau te uluiește pe tine? Te invit să comentezi sau să bifezi mai jos ce ți se potrivește cel mai mult. Aș fi pus mai multe rubrici, dar opțiunile de la poll sunt limitate. Citește mai întâi și definița, ca să fim pe aceeași pagină.
Acum ai înțeles mai bine ceea ce am vrut să spun de la bun început. Suntem aici, un grup de oameni curioși și dornici să crească, să se dezvolte pe mai multe ramuri, așa cum face și un copac. Și ce putem face noi împreună? Să ne dăm mai multe motive pentru:
Voi încerca să mă achit de partea mea de datorie, în domeniile în care am experiență. Îți voi scrie despre aspecte din natură și din artă care mă uimesc pe mine, voi împărtăși cu tine impresii despre cărți bune, expoziții, evenimente și locuri în care ochiul și sufletul poate regăsi un timp al mirării, un timp al copilăriei. E un exercițiu de care am nevoie și tind să cred că nu doar eu.
Va veni și rândul tău să împărtășești ceea ce ai simțit, ceea ce ai văzut și ce te-a mai mirat, din domeniile care te interesează pe tine. Cu cât mai variat, cu atât mai bine. Am citit că poți fi uluit și de un mecanism de împachetare dintr-o fabrică. Da, de ce nu? Omul poate inventa lucruri uluitoare. Iar cele teribile nu intră neapărat în aria uimirii, ci în aria groazei, cu totul altă emoție. Subcopac este și va rămâne în principal o publicație despre natură, așa că s-ar putea să ne și îngrozim din când în când, așa cum am făcut-o când am povestit despre fagii condamnați de la Piatra Neamț.
Cărți de citit și de minunat
Mă țin acum de promisiunea de a face o incursiune în propriile lecturi, sunt datoare de mult cu asta.
Încep cu un tărâm al mirării, al inocenței. Puțină literatură luminoasă se mai scrie în ultima vreme, așa că încep cu o bucurie de roman, de Ioana Pârvulescu: „Inocenții”. Poate că nu l-aș recomanda celor care nu au prins deloc epoca unei copilării fără telefoane mobile, nu știu cât ar rezona cu amintirile și obiceiurile de atunci. Mie mi-a plăcut și m-a uluit prin personajele atât de credibile, de vii (unul dintre ele fiind chiar o casă), prin frumusețea pură a jocului, joc pe care autoarea îl rememorează și apoi îi folosește mecanismele în slujba cuvintelor. Ioana Pârvulescu e ca un magician care combină și recombină cuvinte-nestemate în cele mai ingenioase propoziții-bijuterii, scriitura ei e o bucurie în sine. E favorita mea de până acum, în categoria „rânduri de împodobit ziua”.
Foarte aproape de ea e mica și noua nuvelă de la Fredrick Backman, „Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung”. Tristă în profunzimea ei, ca toate poveștile lui Backman, are la rândul ei inocența aceea care ridică povestea deasupra bolii sau morții. E „o poveste despre cum să-ți pierzi amintirile înainte să-ți pierzi viața.”. Dacă aveți bătrâni pe aproape, ar fi bine să o citiți.
Tot pentru cei care trebuie să învețe cum să-și ia la revedere de la cei apropiați e și o carte ilustrată recent lansată de Wendy MacNoughton, „How to say Goodbye” (momentan doar în engleză), o carte despre cum putem să-i însoțim pe cei iubiți, cum să fim alături când acel „goodbye” definitiv e inevitabil.
Nu mai știu dacă am povestit despre romanele lui Elif Shafak, de pe o listă mai lungă citită înainte și după călătoria făcută în Istanbul, în primăvară. Unul este „Bastarda Istanbulului”, celălalt e „10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie”. Îmi place foarte mult cum scrie Elif Shafak și preocuparea ei pentru subiecte complicate. În „Bastarda Istanbulului” abordează conflictul dintre turci și armeni și nu e prima dată când folosește o poveste pentru a atrage atenția asupra atrocităților care se produc atunci când două naționalități nu se înțeleg. În „10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie” (și cel mai nou al ei, dacă nu mă înșel), lovește din nou în Turcia, cu aplecare către abuzul la care sunt supuse femeile și asupra intoleranței, în general. Subiecte grele de fiecare dată, cu personaje superbe, memorabile, situații hilare și un umor excelent dozat.
Nu îmi propun să acopăr tot ce am citit în prima jumătate a anului, așa că menționez doar încă trei titluri și gata, mă opresc.
Am vrut să văd ce e cu „Simon”, de Narine Abgarian, tot s-a vorbit foarte mult despre cartea asta și pe bună dreptate. Narațiunea, descrierile și personajele sunt foarte bune, aplecarea e tot către suferință și iarăși suferință. Suntem o planetă din ce în ce mai bolnavă cu oameni din ce în ce mai triști, poate e normal.
Am continuat și seria lui Eric-Emanuel Schmitt, „Străbătând Secolele”, cu cel de-al doilea volum: „Poarta Cerului”. Cred că aveam nevoie de o lectură alertă, care să nu-mi dea drumul, iar povestea m-a captivat și m-a ținut până târziu în noapte, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de mult. Autorul a apelat mult la sex în narațiunea lui și e cumva surprinzător că o ficțiune istorică inspirată de Babel are așa mult erotism în ea. Nu e nimic rău în asta, dacă slujește scopului. Mi-au plăcut foarte mult rândurile despre scris sau paralelele făcute dintre trecut și prezent. Am descoperit și un personaj minunat chiar dacă nu ocupă un rol principal - dacă ai citit-o și ești și tu fan Kubaba te rog să îmi spui!
Închei cu o noutate foarte frumoasă de pe piața noastă, lansarea cărții lui Mihai Barbu, „DUSÎNTORS”. O poveste despre o aventură individuală, pusă spate în spate cu replica ei în familie. Același drum spre și dinspre Mongolia, pe motocicletă (cu ataș, în varianta de familie), impresiile unui adult alături de gândurile proaspete ale unui copil, fotografii vs. ilustrații. E un volum frumos, o carte obiect inspirațională, poate că cel mai bun exemplu și cel mai bun motiv să te lași inspirat și, ca să păstrăm ideea acestei publicații, uluit. Ceea ce au făcut ei depășește norma noastră, depășește felul în care ne raportăm la o vacanță sau o călătorie în familie. Lumea nu e doar mare, e cu adevărat vastă, alături de echipa Barbu. Dacă vrei să te miri, ai un motiv bun, citind-o.
Care a fost cartea sau care au fost cărțile anului 2023, pentru tine, până acum? Lasă un comentariu mai jos și împărtășește cu noi măcar un titlu care te-a surprins, care te-a uimit.
Acum mă duc și eu. Nu în Mongolia, poate doar până la bucătărie, asta pentru că nu m-am ridicat de mult de pe scaun. Mă întorc săptămâna viitoare, cu un trandafir pentru toți cei care vor alege să se aboneze. Și nu e un trandafir oarecare.
Pe vremea când scriam la Lumea Mare aveam o mică prezentare în care spuneam cine sunt. Menționam ca ingredient esențial în călătorii capacitatea de a mă mira. Pentru ca mirarea să se poată produce ai nevoie de deschidere, elasticitate, curiozitate și prezență. Mirarea îmi face viața mai frumoasă și mă impinge mai departe de unde sunt și de cine sunt.
"Care a fost cartea sau care au fost cărțile anului 2023, pentru tine, până acum?"
Acestea doua pana acum, "Arta de a scapata cu stil" si "Arta de a gandi clar", am povestit aici cum mi s-au parut:
https://www.irlanda.ie/p/arta-de-a-scapata-cu-stil
https://www.irlanda.ie/p/arta-de-a-gandi-clar