Cărți și terapie cu natură

Am făcut o pauză foarte lungă. Mărturisesc că am trecut printr-o perioadă proastă. Mai întâi nu m-am simțit deloc bine în plan emoțional, apoi, când credeam că sunt pe calea cea bună spre lumină, toate energiile negative strânse în corp mi-au coborât imunitatea și am înhățat o frumusețe de virus. Aproape că m-am bucurat când m-am putut refugia sub pătură și nu m-am mai simțit vinovată că nu fac suficient din ceea ce AR-TREBUI-SĂ-FAC, iar neputințele de a ajuta și a schimba lumea și-au redus proporțiile la o amărâtă de neputință fizică.

Oare avem nevoie de boală în corp pentru a ne limpezi cețurile din minte? Trebuie să ne doară ceva, cu adevărat, ca să mai scăpăm de poverile pe care ni le punem singuri în spate, de așteptările prea mari pe care le avem de la noi? N-ar trebui să fie așa. Și totuși. M-am tot gândit și mi-am dat seama că boala ne ține în prezent. Suferim acum, ne doare acum. Nu ne putem spune: „hai lasă, o să te doară mâine gâtul!”. E ceva de învățat din asta, nu?

Astăzi nu-ți povestesc despre anatomia unui copac anume. M-a demotivat feedback-ul firav de la scrisoarea anterioară, nu mă așteptam să primesc un singur răspuns. Am pornit acest proiect cu scopul clar și declarat de a genera dialog. Faptul că e încă foarte multă timiditate în grup îmi strecoară îndoiala în suflet, mă face să mă întreb dacă interesează pe cineva ce scriu eu și îmi taie serios din dorința de a continua. Nu-mi place să vorbesc singură, nimănui nu-i place, da nu-mi dau încă seama unde greșesc. Dar voi scrie despre mesteceni, într-o ediție următoare, sigur o voi face, măcar în semn de recunoștință pentru Alexandra, care m-a rugat asta.

Până atunci, scrisoarea aceasta e mai mult o invitație la povestit și văitat, sub copac. Cred că poveștile vindecă, așa cum natura vindecă. Despre asta aș vrea să scriu, despre puterea tămăduitoare a naturii.

Încep așadar cu o carte pe care am citit-o în ianuarie. E vorba de O viață măruntă, de Hanya Yanagihara. A mai citit-o cineva? A mai afectat pe cineva atât de mult cât m-a afectat pe mine? Romanul e excepțional scris, nimic de reproșat. Personajele sunt atât de frumos închegate că ajungi să simți că le cunoști personal, că ai crescut alături de ele. De ei, de fapt, pentru că sunt patru bărbați, legați de o îndelungată prietenie: un arhitect, un artist, un actor și un avocat, fiecare cu lumea lui, cu subtilitățile și trăirile lui, cu problemele lui. Însă destinul unuia dintre ei este absolut înspăimântător. Marcat pe viață de o traumă pe care la început doar o intuiești, apoi se dezvăluie în toată oroarea ei pe parcursul celor vreo mie de pagini. Într-o perioadă în care am simțit acut propria neputință, m-a durut de două ori mai mult să trec prin experiența acestei lecturi, în urma căreia am rămas cu o concluzie deloc pozitivă: oricât ne-am strădui, oricâtă iubire am putea oferi celor apropiați, nu-i putem salva pe cei care nu au găsit încă o cale de a se ajuta singuri, de a se ierta, de a sta în prezent. Și asta e trist, e foarte trist. Mi-e greu să recomand acest roman, dar mi-e greu și să nu-l recomand. Mi-ar plăcea mult să aflu cum a mai fost perceput și de altcineva.

Întotdeauna am spus că fiecare carte își are timpul ei. Poate că era momentul potrivit, pentru mine, să mă confrunt cu toate aceste sentimente. Cum spuneam de la început, poate e nevoie de o durere mai mare ca să înțelegem că suntem bine, atât de bine cât e nevoie ca să supraviețuim. Iar a doua concluzie importantă pe care am tras-o e că avem o putere extraordinară de supraviețuire, că suntem greu de doborât, oricât de fragili ne-am simți. Copacii demonstrează asta cu fiecare fibră a lor.

Personajul Jude, din O viață măruntă m-a dus cu gândul la un arbore pe care l-am întâlnit într-o seară pe o stradă pietonală din Ohrid, Macedonia de Nord. Am ajuns întâmplător lângă el și am rămas cel puțin o oră să-l privesc și să-i fac o schiță pe care nu vreau să ți-o arăt, a ieșit foarte prost. Își arăt totuși un desen pe care l-am făcut ieri și două fotografii făcute sub el, ca să vezi la ce mă refer. Măreția coroanei ridicată din ceva ce abia ar putea fi denumit ca rămășițele unui trunchi, dovedește că în vocabularul unui arbore nu se găsesc cuvintele neputință sau renunțare.

Ohrid, Macedonia de Nord

Pentru că am simțit nevoia să mă vindec după O viață măruntă, am deschis o altă carte care mă aștepta de ceva timp pe raft, Shirin – Yoku. Arta Japoneză a băilor de pădure, de Henctor Garcia (Kirai) și Frances Miralles. Subiectul nu e unul nou pentru mine, am mai citit despre asta cărţi mai romanțate sau mai practice. O aleg pe aceasta pentru că e concisă, se citește ușor chiar dacă nu ai mai avut contact cu subiectul și sintetizează destul de bine atât istoria legăturii omului cu natura (culturală, mistică șamd), cât și beneficiile pe care le-am putea obține, pentru sănătate, dacă am reface această legătură. S-au desfășurat multe studii pe acest subiect și concluziile sunt întotdeauna aceleași: oamenii care au acces la natură, la spații verzi și la plimbări prin păduri, sunt mai sănătoși sau se vindecă mai repede dacă sunt bolnavi, stau mai bine la capitolul depresie sau digestie, sunt mai puțin agresivi și mai fericiți (pentru detalii vezi lista de la finalul scrisorii*). În Japonia, plimbările în pădure sau băile de pădure (e unul și același lucru) sunt recomandate cu rețetă, iar asigurarea medicală a multor companii oferă angajaților transport și ghid în zone verzi din afara orașului. Iar asta începe să se implementeze și alte țări, în Europa, din câte știu.

La prima vedere, te poți gândi că astfel de măsuri au ceva ridicol în ele. Nu pentru că există, asta e minunat, ci pentru că noi, ca specie, am ajuns să avem nevoie de prescripție și un șut în fund ca să ajungem în pădure. Dar așa e, avem nevoie, simt asta pe propria piele. Singură mi-am propus să ies măcar de două ori pe săptămână în natură, o dată într-un parc și o dată într-o pădure de la marginea Bucureștiului și, ce să vezi, tot singură nu sunt în stare să respect asta. După care vin și îți povestesc ție despre cât de important... ar fi. Treci și tu cu vederea acest mic detaliu și hai să continuăm.

Printre activitățile care ajută cu adevărat la diminuarea, dacă nu dispariția totală a depresiei, se numără și grădinăritul. Dacă ne gândim bine, e tot un mod de a ne apropia de natură, doar că efortul de voință necesar e ceva mai susținut. Johann Hari, în cartea Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, a studiat fenomenul din mai multe puncte de vedere și a dus o muncă de documentare apreciabilă, pentru a-și susține anumite ipoteze, cu studii și cazuri concrete. Într-unul dintre cazurile de succes iese la lumină un lucru foarte important, legat de terapia prin grădinărit sau prin natură în general și nevoia de prescripție:

„Nu este ceea ce se întâmplă, pur și simplu. Cred că, dacă ești deprimat, nu poți să ieși din casă și să găsești o grădină în care să investești timp și energie, iar apoi te vei simți mai bine. Trebuie să fii îndrumat și sprijinit.” Dacă oamenii spun „Du-te puțin prin parc, te vei simți mai bine, plimbă-te prin pădure și te vei simți mai bine.”, ea răspunde: „Da, desigur că este adevărat, dar cineva trebuie să te ajute să o faci.”
Nici ea nu ar fi putut să o facă singură. A trebuit să îi prescrie asta un doctor – să îi explice, calm, valoarea sa medicală și să o determine să continue – altfel nu ar fi avut loc.”

O plimbare în natură e accesibilă oricui, dar nu face bine oricui și în orice condiții. Ca în orice proces de vindecare, trebuie să existe un capital de încredere acordat unei autorități care zice: treaba asta îți va face bine, trebuie să faci asta și ailaltă, iar eu sunt aici, lângă tine, te ajut și să îți arăt cum. Mi-aș dori să existe și la noi măcar câțiva medici care să pună pe rețetă o pauză pentru natură. Și recomandarea de concediu pentru a administra acest tratament. Mai e cale lungă până acolo.

Până una alta, conceptul de shirin-yoku / baie de pădure are șanse mari să devină popular. Asta pentru că nu înseamnă să alergi un maraton montan și nici să te retragi din civilizație mai mult decât ai suporta. Înseamnă doar să faci pași pe o potecă, fără grabă, folosindu-ți toate simțurile pentru a vedea, a auzi, a atinge, a mirosi, poate chiar a gusta, dacă știi sigur că ceea ce bagi în gură e comestibil. O tactică pentru a-ți folosi și simțul gustului, în anotimpuri sau locuri în care nu ai avea ce mânca, e să savurezi un mic pachet de acasă. Dacă iei și o carte și citești apoi sub un copac, ori un caiet în care să desenezi ceva ce vezi sau să scrii ceva, ce ai putea să-ți dorești mai mult?

În natură mai ai un avantaj. E locul în care ego-ul se micșorează. Eu simt asta mai degrabă în spații montane, când ajung undeva sus. Simt că problemele mele se micşorează direct proporțional cu locul pe care îl ocup în univers. Am regăsit această impresie, pe care o am de mult, tot în cartea lui Johann Hari, exprimată de Isabel Behncke, biolog evoluționist:

„Atunci când ești deprimat – după cum știe Isabel, din experiență – simți că „acum, totul este despre tine.”. Rămâi blocat în propria poveste și în propriile gânduri, care îți zornăie prin cap cu o stăruință monotonă și amară. Depresia și anxietatea sunt procese prin care devii prizonierul propriului tău eu, și în care niciun pic de aer din afară nu poate pătrunde înăuntru. Dar o serie de cercetători au dovedit că o reacție obișnuită la petrecerea timpului în lumea naturală este exact opusul acestei senzații – un sentiment de înfiorare.
În fața unui peisaj natural, avem senzația că noi și preocupările noastre suntem foarte mici, iar lumea foarte mare – iar acea senzație poate aduce eul la o dimensiune gestionabilă.”

Știu persoane care au fugit deja de capitală și sunt ușor invidioasă, recunosc. În orașe, riscul de a suferi de depresie este cu 40% mai mare decât într-un mediu natural, iar probabilitatea de a suferi de schizofrenie se dublează. Poluarea aerului și poluarea fonică, stresul, vegetația puțină sau de cele mai multe ori amputată și bolnavă, toate acestea nu ajută. Nu spun că ar trebui să fugim cu toții din marile orașe, deși, dacă ne-am mai împuțina în loc să ne înmulțim, n-ar fi rău. Lăsând utopiile la o parte, ar trebui măcar să înțelegem că petrecerea unui timp în natură e o prioritate.

Pe lângă faptul că efectul unei plimbări în pădure poate să ajungă o săptămână, mai e o metodă să aduci aerul de pădure acasă. Acum câteva luni am descoperit ideea aceasta într-o altă carte intitulată chiar așa: Skogluft. Efectul aer de pădure în casă și la birou. Am studiat-o, m-a convins să încerc, acum am un ansamblu de ghivece pe perete care îmi bucură sufletul în fiecare zi. Îl percep ca pe un copac sau ca pe o fereastră către un parc verde luxuriant. Planta a crescut și acum sunt nevoită să împart spațiul biroului meu cu niște ramuri care s-au întins și pe care mi-e cam milă să le tai. Și în această carte am găsit trimiteri la foarte multe studii care au arătat efectul pozitiv al naturii asupra sănătății și stării noastre de spirit. Nu înseamnă că se produc minuni, tocmai ți-am povestit că am avut o perioadă grea, dar sunt convinsă că am ieșit mai repede din starea proastă cu ajutorul lor. Gândurile negre nu dispar complet, însă, așa cum studii repetate o dovedesc, atunci când se compară două grupuri, unul care are acces la natură, cu altul care nu are, grupul apropiat de natură dovedește un nivel scăzut de anxietate și o reducere a activității în zona cortexului prefrontal, responsabilă cu egocentrismul și îngrijorarea cronică.

Investiția pe care o facem în timpul petrecut alături de copaci și plante sau într-o o plimbare în natură, e poate că una dintre cele mai puțin costisitoare, dacă e să comparăm cu costul tratamentelor sau terapiilor de care ajungem să avem nevoie. Merită măcar să încercăm să ne facem un obicei din asta și să vedem ce se întâmplă.

Există rezultate bune pentru sănătate chiar și în urma expunerii la imagini din natură, de pe un canal youtube, dintr-o fotografie sau într-un tablou pe care îl pui pe perete. Poate că sunt subiectivă, dar tind să cred că un tablou, un desen sau o pictură au un impact mai important. E ca atunci când comparăm un film cu o carte. Se știe că o carte încurajează mult creativitatea tocmai pentru că lasă loc imaginației, că nu arată tot ceea ce scrie și lasă cititorul să completeze detaliile, în mintea lui și în felul lui. La fel și un copac dintr-un tablou, contemplarea lui poate fi benefică pentru că ne dă voie să creăm spațiul de dincolo de el, să ne relaxăm, să-i reinventăm povestea, să-l includem în viața noastră. Copacul din imagine nu mai e copacul zugrăvit de artist, devine copacul nostru.

Cu gândul acesta în minte, am început să pregătesc mini-copacii călători, cei care nu vor rămâne la mine și vor fi vânduți către alți posesori. Dacă vrei să vezi despre ce e vorba, poți urmări profilul meu de facebok, sau pagina copacisipaduri. Sau poți să faci o comandă pentru un copac, dacă ai deja un preferat pe care l-ai aduce în casă, dar fără să fie nevoie să-l muți de acolo unde îi e lui mai bine. Sper să reușesc să implementez și un magazin online într-un timp decent, dar mai am nevoie de multă voință și un strop de ajutor pentru a mă motiva și a răzbi prin hățișul organizatoric.

Până atunci, aștept orice fel de comentariu de la tine, legat de toate cele de mai sus. Poate îmi recomanzi o carte antidot, poate îmi spui ce strategii abordezi pentru a ajunge frecvent în natură sau cât de greu îți e și de ce. Hai să vorbim și nu uita că aștept încă să te prezinți în secțiunea Cine mai e sub copac, dacă nu ai făcut-o deja. Sau să dai un share, dacă ți-a plăcut, îți mulțumesc în avans pentru asta!

---

*Plimbările în pădure au următoarele efecte, măsurate prin studii:

• Întăresc sistemul imunitar, în special celulele NK, ce luptă direct împotriva celulelor tumorale.

• Contribuie la reducerea presiunii sangvine și a ritmului cardiac.

• Reduc nivelul de stres. Scad nivelul de cortizol, unul dintre hormonii stresului.

• Contribuie la producerea unui număr mai mare de hormoni ai fericirii.

• Atenuează agresivitatea și schimbările bruște de dispoziție.

• Calmează. Ajută sistemul nervos să nu mai tindă către reacții de tip „luptă sau fugi”.

• Îmbunătățesc starea de spirit și senzația generală de împlinire.

• Cresc capacitatea de concentrare, inclusiv la copii cu ADHD.

• Accelerează recuperarea în urma unor operații chirurgicale.

• Îmbunătățesc digestia, chiar și la persoanele predispuse la constipație sau diaree

• Favorizează somnul odihnitor.

• Cresc libidoul și energia sexuală.

• Relaxează și refac vederea afectată de folosirea constantă a ecranelor diverselor dispozitive.

• Scade nivelul glicemiei la persoanele suferinde de diabet.

• Cresc imunitatea și speranța de viață.