Mărturisesc că am trecut printr-o perioadă proastă. Mai întâi nu m-am simțit deloc bine în plan emoțional, apoi, când credeam că sunt pe calea cea bună spre lumină, toate energiile negative strânse în corp mi-au coborât imunitatea și am înhățat o frumusețe de virus. Aproape că m-am bucurat când m-am putut refugia sub pătură și nu m-am mai simțit vinovată că nu fac suficient din ceea ce AR-TREBUI-SĂ-FAC, iar neputințele de a ajuta și a schimba lumea și-au redus proporțiile la o amărâtă de neputință fizică.
Cred că nu greșești nicăeri, e nevoie să accesezi răbdarea. Gândește-te la proiectul ăsta ca la un copac, dacă vrei. L-ai plantat de câteva luni, hrănește-l cu încredere și va crește cu siguranță. Amintește-ți de un alt copac cât de frumos l-ai dezvoltat, dar în cât timp? După entuziasmul generat de ideea care ți-a venit și curajul de a-ți scoate proiectul în lume, urmează vremea perseverenței care s-ar putea să nu fie prea entuziasmantă.
Și când îți susții prietenii poticniți în neputințe creative, ascultă-te ce spui, că spui bine. Aplică-ți și ție aceleași lucruri:)
Ai darul de a face lucrurile din perspective proaspete și inedite. Dă-le timp. Dă-ți timp și ție!
Treci doar prin perioada de zbucium, dar mie mi se pare că ești acut de prezentă și conștientă de ceea ce ți se întâmplă. Doare, dar se zice că astea sunt dureri de creștere. Crești pe dinăuntru.
PS. mersi de recomandări. Eu, cu siguranță voi citi O viață măruntă
Mulțumesc mult, înțeleapta mea prietenă. Sper să fie aṣa cum zici tu. Am mai conştientizat în ultima vreme şi altceva, sinonim cu răbdarea. E senzația acută că nu mai am chiar toată viața înainte, cum se spunea când eram tineri. De aici poate să apară o oarecare lipsâ de răbdare care e, de fapt, o teamă deghizată, teama că nu mai am timp să fac şi să spun totul...
Abia aştept să îmi spui impresi despre carte, aşa mult simțeam nevoia să vorbesc cu cineva în timp ce o citeam, dar tot ce am reuṣit a fost să-l conving pe Alex să nu se atingă de ea, haha.
Bună Roxana, recunosc stările tale, le am și eu uneori :D
N-am găsit leacul, nu cred că există, e din ce suntem făcuți. Dacă te ajută cu ceva, urmăresc un newsletter tehnic, foarte detaliat, cuprinzător, incitant, cu peste o mie de subscriberi și totuși... lipsit de comentarii, de reacții pe măsură. Câteva inimioare, câteva opinii. Pe fb lumea lasă mai multe, dar pe alte platforme... n-ai să vezi. Pentru mai mult trebuie să mai vină la pachet si altceva gen parenting, pisici.
Revenind la ce ne-ai scris azi, mie mi-a placut, m-a atins, m-a substras cateva minute din ceea ce faceam (poate nici nu faceam ceva, nu mai stiu), dar adesea nu se pot spune multe.
N-am citit cartile, mi-as dori dar nu in aceasta perioada cand incerc sa ma echilibrez.
Insa legat de natura, pe mine chiar ma tine pe linia de plutire de multi ani si mereu e primul remediu la care apelez cand sunt intr-o stare greu de indurat: ma trimit la padure, la urcat o panta, la alergat pana imi pierd suflul ca apoi sa fac pauza privind cerul printre coroanele copacilor muti. Intotdeauna functioneaza.
Tu scrie Roxana, iar intr-o zi acestea ar putea fi capitolele unei carti. Iti dai seama? S-ar putea citi aleatoriu, fara legatura. In functie de cum e simtirea omului.
E relativ totul, legat de interacțiune. Și eu știu grupuri sau comunități, chiar și pe substack, unde e foaaarte multă lume activă. Sigur că sunt și o grămadă de abonați. Și, mai important de atât, sunt de pe meleaguri unde se încurajează mai mult comunicarea și nu există educația asta de la noi, cu „mai bine taci decât să spui o prostie”.
Nu citi cartea acum, sunt de acord, nu e un moment bun. Pe cele despre natura da, le poți citi, sunt inofensive :)
I feel you and I hold you dearly. Simpla lectură a textelor tale - acesta de pe urmă în mod special - determină în mine, pe lângă curiozitate și satisfacția de a afla lucruri noi, sentimente și emoții puternice; nu știu dacă - nu cred că - ți-ai propus asta, dar mă gândesc că aflând-o, poate contează un pic de tot. Îmi pare f rău că feedback-ul pe care îl primești e descurajant, ca să nu zic dezolant. Dar, așa cum îți spunea cineva mai jos, ești doar la început și nu știu cât de mult ți-a luat să clădești LumeaMare (bănuiesc că mult), dar poate te ajută să revezi cât ai muncit acolo și cât timp ți-a luat. Desigur, îți doresc ca această comunitate de sub copac să devină curând neîncăpătoare și s-o transformi în / muți „în pădure”. :) Dă-ți puțin timp și crede-mă că și dacă suntem trei care te citim, o facem cu bucurie maximă și cu apreciere nespusă pentru cât dăruiești! (Eu am dat mai departe la trei persoane, dar mă tot gândesc cine s-ar mai bucura. Constant.)
Acum mai bine de un deceniu am început să accesez o lume mai spirituală cumva, citind (destul de mult) și cunoscând oameni. Una dintre primele lecții a fost exact asta, că boala e făcută și ne este dată ca să ne curățăm, ca să „ardem” karmă, ca să evoluăm. Știu că pentru cei mai mulți sună aberant, știu că medicii alopați râd cu curul de asta, dar orice bâtrân, înțelept sau maestru din Orient vor spune asta copiilor în egală măsură cum o vor reaminti adulților. Bucură-te când e vorba dor de o răceală, deci. :) Și ai mare dreptate să crezi că organismul se bucură de pauzele când suntem la pat, eu cred mult în asta, deși nimeni nu și-o dorește.
Am aflat acum ceva timp, apropos, de o... afecțiune care încă mă lasă mut de uimire. Erau niște copii care au intrat într-o stare „ca de comă” în urma unor traume emoționale puternice. E ca și cum organismul își dă singur „shut down” ca să se apere sau pentru că nu știe altfel cum să facă față situației respective de viață. Pentru mine e miraculos nu faptul în sine, ci că nu auzim de mult, mult mai multe cazuri. Mă gândesc nu la ororile din viața de zi cu zi (viol/ență, nedreptăți strigătoare la cer etc.), ci la războaie sau, uite, cutremure. Dar asta mă duce la exact ce ziceai tu, anume că suntem incredibil de rezistenți, deși faptul că rămânem în picioare nu înseamnă altceva decât traume profunde pe care ulterior, dacă nu le vom „rezolva”, le vom târî după noi ca pe niște pietre de moară. Trăiască psihoterapia! (Din păcate puțini și-o permit și foarte mulți cred că e o prostie, că „e doar pentru nebuni”, nu? :) )
Ceea ce, pe fir logic, mă duce la alternative dacă nu holistice (că sună prea prețios), atunci naturale, simple, accesibile, „bătrânești”. Cred cu toată ființa în faptul că pădurea vindecă sau, cel puțin, ajută mult la vindecare. La modul serios, mă gândesc că, atunci când terapia nu se inventase și terapeuții nu existau, omul de rând își găsea (oarece) alinare în pădure, de vorbă cu gândurile lui și cu... copacii? Desigur, dacă nu mergea la biserică (față de care știi că am mari rezerve, deși nu neg puterea vindecătoare a duhovnicului :) ) și dacă avea pădure lângă casă. Pe cât de amuzant sună asta, pe atât de serios mă gândesc nu atât la faptul că un beduin poate să vorbească cu pietrele ori cu dunele (măcar dacă ar avea păsări...), ci mai ales - și aici te rog să ne spui dacă ai dat de această idee prin cărțile tale - că suntem (pre)determinați psiho-emoțional, psihografic de mediul înconjurător. Mă rog, ideea e o banalitate, un truism, de fapt, când spunem că omul de la munte e diferit de cel de la câmpie, așa cum e clar că un inuit și un maasai sunt foarte diferiți structural (deși cred că mult mai asemănători în comparație cu un om crescut toată viața între betoane și pe asfalt :) ). Long story short, fără să pierzi timpul cu detalii (unless că-ți face plăcere), dacă s-a întâmplat să citești despre studii științifice (nu antropologice, că alea sunt „poezie” :)) ), zi-ne și nouă. (Știu că antropologia e știință, nu fac mișto de ea, dar m-ar interesa mai mult niște RMN-uri pe creieri de grupuri etnice decât descrieri pseudo-literare. :) )
Apoi, legat de cartea asta de care știam deja că ai spus pe fb... Aș citi-o de azi, dacă aș avea-o, motiv pentru care tocmai ce mi-am comandat-o pe amazon. Recunosc că aș fi preferat s-o citesc în română, dar poate că nu-mi strică în EN. :) Spui acolo că destinul unui personaj devine înspăimântător. Mi se pare f mișto cum le „aranjează” viața: acum două zile am aflat poate cea mai sinistră poveste de viață de la un om „la prima mână”. (Auzisem de multe a viața mea, dar indirect sau le văzusem „pe micul ori marele ecran”. Ce mi-a povestit omul ăsta - și care, absolut revoltător, a fost cauzat și alimentat și plătit de mama lui - bate toate filmele de la Holywood!) Așa că abia aștept să citesc cartea ta.
Iar în rest, stai cool and healthy. And optimistic and positive. Cât despre vârstă, dacă te consolează cumva, am fost diagnosticat cu gonartroză la genunchiul stâng. Nu mă omoară nicidecum că știu că am trecut în a doua jumătate a vieții, dar troznitul ăla la fiecare pas mă scoate din minți. :(
Uau, o să țin minte răspunsul tău, cred că va bate toate recordurile la cât se poate scrie într-un comentariu. Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru asta și că ai împărtășit totul cu mine.
Despre LumeaMare - ai dreptate, dar au fost alte timpuri. LumeaMare a fost un blog pionier, a mers bine de la început, lumea nu era încă obosită, se bucura de noutate, interacționa, îmi scria etc. Și mă bucur sincer pentru cele trei sau câte ar fi persoane, nu vreau neapărat cantitate. Dar ai dreptate, lucrez cu mine și la capitolul răbdare, doar nu degeaba am eu ca personaj un melc. Îmi mai scapă totuși un picioruș pe lângă, din când în când.
Legat de cazurile de persoane care își dau „shut down”, cunosc o tânără care pățește asta, indirect, prin Petra. Poate să-și piardă conștiința oricând și, prin urmare, trebuie să meargă în cărucior pe afară și are în general nevoie de cineva prin preajmă, mereu. Nu are nici treizeci de ani și face tot posibilul să ducă o viață normală.
Foarte provocatoare tema ta, cu (pre)determinarea psiho-emoțională în legătură cu mediul înconjurător. Nu cred că am întâlnit-o dezvoltată pe undeva până acum, dar dacă dau de ceva îți spun. Să faci și tu asta, dacă găsești mai multe, mă interesează.
Cu cartea, am spus că e teriblă, dar are și niște părți emoționante și frumoase, despre artă, despre prietenie și relații. E acolo o relație între doi bărbați, atât de deosebită că te lasă cu multe lacrimi în ochi. Nu mai zic altceva, pentru că vreau să descoperi singur.
Îmi pare rău de genunchiul tău. Sper că vei putea dansa cu el, chiar și așa, trosnind! :)
Cred că nu greșești nicăeri, e nevoie să accesezi răbdarea. Gândește-te la proiectul ăsta ca la un copac, dacă vrei. L-ai plantat de câteva luni, hrănește-l cu încredere și va crește cu siguranță. Amintește-ți de un alt copac cât de frumos l-ai dezvoltat, dar în cât timp? După entuziasmul generat de ideea care ți-a venit și curajul de a-ți scoate proiectul în lume, urmează vremea perseverenței care s-ar putea să nu fie prea entuziasmantă.
Și când îți susții prietenii poticniți în neputințe creative, ascultă-te ce spui, că spui bine. Aplică-ți și ție aceleași lucruri:)
Ai darul de a face lucrurile din perspective proaspete și inedite. Dă-le timp. Dă-ți timp și ție!
Treci doar prin perioada de zbucium, dar mie mi se pare că ești acut de prezentă și conștientă de ceea ce ți se întâmplă. Doare, dar se zice că astea sunt dureri de creștere. Crești pe dinăuntru.
PS. mersi de recomandări. Eu, cu siguranță voi citi O viață măruntă
Mulțumesc mult, înțeleapta mea prietenă. Sper să fie aṣa cum zici tu. Am mai conştientizat în ultima vreme şi altceva, sinonim cu răbdarea. E senzația acută că nu mai am chiar toată viața înainte, cum se spunea când eram tineri. De aici poate să apară o oarecare lipsâ de răbdare care e, de fapt, o teamă deghizată, teama că nu mai am timp să fac şi să spun totul...
Abia aştept să îmi spui impresi despre carte, aşa mult simțeam nevoia să vorbesc cu cineva în timp ce o citeam, dar tot ce am reuṣit a fost să-l conving pe Alex să nu se atingă de ea, haha.
Bună Roxana, recunosc stările tale, le am și eu uneori :D
N-am găsit leacul, nu cred că există, e din ce suntem făcuți. Dacă te ajută cu ceva, urmăresc un newsletter tehnic, foarte detaliat, cuprinzător, incitant, cu peste o mie de subscriberi și totuși... lipsit de comentarii, de reacții pe măsură. Câteva inimioare, câteva opinii. Pe fb lumea lasă mai multe, dar pe alte platforme... n-ai să vezi. Pentru mai mult trebuie să mai vină la pachet si altceva gen parenting, pisici.
Revenind la ce ne-ai scris azi, mie mi-a placut, m-a atins, m-a substras cateva minute din ceea ce faceam (poate nici nu faceam ceva, nu mai stiu), dar adesea nu se pot spune multe.
N-am citit cartile, mi-as dori dar nu in aceasta perioada cand incerc sa ma echilibrez.
Insa legat de natura, pe mine chiar ma tine pe linia de plutire de multi ani si mereu e primul remediu la care apelez cand sunt intr-o stare greu de indurat: ma trimit la padure, la urcat o panta, la alergat pana imi pierd suflul ca apoi sa fac pauza privind cerul printre coroanele copacilor muti. Intotdeauna functioneaza.
Tu scrie Roxana, iar intr-o zi acestea ar putea fi capitolele unei carti. Iti dai seama? S-ar putea citi aleatoriu, fara legatura. In functie de cum e simtirea omului.
E relativ totul, legat de interacțiune. Și eu știu grupuri sau comunități, chiar și pe substack, unde e foaaarte multă lume activă. Sigur că sunt și o grămadă de abonați. Și, mai important de atât, sunt de pe meleaguri unde se încurajează mai mult comunicarea și nu există educația asta de la noi, cu „mai bine taci decât să spui o prostie”.
Nu citi cartea acum, sunt de acord, nu e un moment bun. Pe cele despre natura da, le poți citi, sunt inofensive :)
I feel you and I hold you dearly. Simpla lectură a textelor tale - acesta de pe urmă în mod special - determină în mine, pe lângă curiozitate și satisfacția de a afla lucruri noi, sentimente și emoții puternice; nu știu dacă - nu cred că - ți-ai propus asta, dar mă gândesc că aflând-o, poate contează un pic de tot. Îmi pare f rău că feedback-ul pe care îl primești e descurajant, ca să nu zic dezolant. Dar, așa cum îți spunea cineva mai jos, ești doar la început și nu știu cât de mult ți-a luat să clădești LumeaMare (bănuiesc că mult), dar poate te ajută să revezi cât ai muncit acolo și cât timp ți-a luat. Desigur, îți doresc ca această comunitate de sub copac să devină curând neîncăpătoare și s-o transformi în / muți „în pădure”. :) Dă-ți puțin timp și crede-mă că și dacă suntem trei care te citim, o facem cu bucurie maximă și cu apreciere nespusă pentru cât dăruiești! (Eu am dat mai departe la trei persoane, dar mă tot gândesc cine s-ar mai bucura. Constant.)
Acum mai bine de un deceniu am început să accesez o lume mai spirituală cumva, citind (destul de mult) și cunoscând oameni. Una dintre primele lecții a fost exact asta, că boala e făcută și ne este dată ca să ne curățăm, ca să „ardem” karmă, ca să evoluăm. Știu că pentru cei mai mulți sună aberant, știu că medicii alopați râd cu curul de asta, dar orice bâtrân, înțelept sau maestru din Orient vor spune asta copiilor în egală măsură cum o vor reaminti adulților. Bucură-te când e vorba dor de o răceală, deci. :) Și ai mare dreptate să crezi că organismul se bucură de pauzele când suntem la pat, eu cred mult în asta, deși nimeni nu și-o dorește.
Am aflat acum ceva timp, apropos, de o... afecțiune care încă mă lasă mut de uimire. Erau niște copii care au intrat într-o stare „ca de comă” în urma unor traume emoționale puternice. E ca și cum organismul își dă singur „shut down” ca să se apere sau pentru că nu știe altfel cum să facă față situației respective de viață. Pentru mine e miraculos nu faptul în sine, ci că nu auzim de mult, mult mai multe cazuri. Mă gândesc nu la ororile din viața de zi cu zi (viol/ență, nedreptăți strigătoare la cer etc.), ci la războaie sau, uite, cutremure. Dar asta mă duce la exact ce ziceai tu, anume că suntem incredibil de rezistenți, deși faptul că rămânem în picioare nu înseamnă altceva decât traume profunde pe care ulterior, dacă nu le vom „rezolva”, le vom târî după noi ca pe niște pietre de moară. Trăiască psihoterapia! (Din păcate puțini și-o permit și foarte mulți cred că e o prostie, că „e doar pentru nebuni”, nu? :) )
Ceea ce, pe fir logic, mă duce la alternative dacă nu holistice (că sună prea prețios), atunci naturale, simple, accesibile, „bătrânești”. Cred cu toată ființa în faptul că pădurea vindecă sau, cel puțin, ajută mult la vindecare. La modul serios, mă gândesc că, atunci când terapia nu se inventase și terapeuții nu existau, omul de rând își găsea (oarece) alinare în pădure, de vorbă cu gândurile lui și cu... copacii? Desigur, dacă nu mergea la biserică (față de care știi că am mari rezerve, deși nu neg puterea vindecătoare a duhovnicului :) ) și dacă avea pădure lângă casă. Pe cât de amuzant sună asta, pe atât de serios mă gândesc nu atât la faptul că un beduin poate să vorbească cu pietrele ori cu dunele (măcar dacă ar avea păsări...), ci mai ales - și aici te rog să ne spui dacă ai dat de această idee prin cărțile tale - că suntem (pre)determinați psiho-emoțional, psihografic de mediul înconjurător. Mă rog, ideea e o banalitate, un truism, de fapt, când spunem că omul de la munte e diferit de cel de la câmpie, așa cum e clar că un inuit și un maasai sunt foarte diferiți structural (deși cred că mult mai asemănători în comparație cu un om crescut toată viața între betoane și pe asfalt :) ). Long story short, fără să pierzi timpul cu detalii (unless că-ți face plăcere), dacă s-a întâmplat să citești despre studii științifice (nu antropologice, că alea sunt „poezie” :)) ), zi-ne și nouă. (Știu că antropologia e știință, nu fac mișto de ea, dar m-ar interesa mai mult niște RMN-uri pe creieri de grupuri etnice decât descrieri pseudo-literare. :) )
Apoi, legat de cartea asta de care știam deja că ai spus pe fb... Aș citi-o de azi, dacă aș avea-o, motiv pentru care tocmai ce mi-am comandat-o pe amazon. Recunosc că aș fi preferat s-o citesc în română, dar poate că nu-mi strică în EN. :) Spui acolo că destinul unui personaj devine înspăimântător. Mi se pare f mișto cum le „aranjează” viața: acum două zile am aflat poate cea mai sinistră poveste de viață de la un om „la prima mână”. (Auzisem de multe a viața mea, dar indirect sau le văzusem „pe micul ori marele ecran”. Ce mi-a povestit omul ăsta - și care, absolut revoltător, a fost cauzat și alimentat și plătit de mama lui - bate toate filmele de la Holywood!) Așa că abia aștept să citesc cartea ta.
Iar în rest, stai cool and healthy. And optimistic and positive. Cât despre vârstă, dacă te consolează cumva, am fost diagnosticat cu gonartroză la genunchiul stâng. Nu mă omoară nicidecum că știu că am trecut în a doua jumătate a vieții, dar troznitul ăla la fiecare pas mă scoate din minți. :(
Pup cu drag.
Uau, o să țin minte răspunsul tău, cred că va bate toate recordurile la cât se poate scrie într-un comentariu. Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru asta și că ai împărtășit totul cu mine.
Despre LumeaMare - ai dreptate, dar au fost alte timpuri. LumeaMare a fost un blog pionier, a mers bine de la început, lumea nu era încă obosită, se bucura de noutate, interacționa, îmi scria etc. Și mă bucur sincer pentru cele trei sau câte ar fi persoane, nu vreau neapărat cantitate. Dar ai dreptate, lucrez cu mine și la capitolul răbdare, doar nu degeaba am eu ca personaj un melc. Îmi mai scapă totuși un picioruș pe lângă, din când în când.
Legat de cazurile de persoane care își dau „shut down”, cunosc o tânără care pățește asta, indirect, prin Petra. Poate să-și piardă conștiința oricând și, prin urmare, trebuie să meargă în cărucior pe afară și are în general nevoie de cineva prin preajmă, mereu. Nu are nici treizeci de ani și face tot posibilul să ducă o viață normală.
Foarte provocatoare tema ta, cu (pre)determinarea psiho-emoțională în legătură cu mediul înconjurător. Nu cred că am întâlnit-o dezvoltată pe undeva până acum, dar dacă dau de ceva îți spun. Să faci și tu asta, dacă găsești mai multe, mă interesează.
Cu cartea, am spus că e teriblă, dar are și niște părți emoționante și frumoase, despre artă, despre prietenie și relații. E acolo o relație între doi bărbați, atât de deosebită că te lasă cu multe lacrimi în ochi. Nu mai zic altceva, pentru că vreau să descoperi singur.
Îmi pare rău de genunchiul tău. Sper că vei putea dansa cu el, chiar și așa, trosnind! :)
Pup și eu, mulțumesc!