Poezia străzii... cu platani

Colaj amoros literar, în pregătirea unei scrisori serioase despre platani

Această introducere la o scrisoare pentru care mai am nevoie de puțin timp (ups!) ar putea intra și în secțiunea Cafea și poezie, dar aleg să nu o pun acolo. Nu încetez să fiu uimită de poezia pe care o găsesc mereu în jurul meu, chiar și în locurile în care nu mă aștept: pe stradă, în proză sau, ca să spun totul, pe ușile de la toaletele publice (acolo e un adevărat festival, trebuie să recunoști).

Mai ții minte scrisoarea mea despre platanii în pielea goală, din vară?

Mă tot uitam în jur, simțind că a venit iarna cea iarnă și întrebându-mă cum le-o fi platanilor care sunt încă destul de dezbrăcați, iar într-o bună zi am văzut asta:

Mi-a venit să-l îmbrățișez…

… să-i tricotez și să-i aduc o vestuță de lână. Cum să trec indiferentă pe lângă, cum se poate? Singur în frig….

Vorbind despre singurătate. Mi se întâmplă iar, de ziua îndrăgostiților, ca Alex să fie plecat într-o delegație. Nu-mi spune că nu e o sărbătoare 100% românească, nu-mi prea pasă, eu profit de toate ocaziile bune pentru sărbătorit și iubit, de oriunde ar proveni ele, numai politice să nu fie. Nu e prima dată când îmi face asta, am eu un săculeț pentru bile negre numit jurnal și ȘTIU TOT, NU UIT NIMIC. În fine, obrazul artistic sau obrajii (dacă îi punem și pe ai Petrei) se țin cu un job și salariu sigur, așa că nu pot comenta prea mult.

Ce vreau să spun, cu adevărat, e ceva complet diferit. Când pleacă Alex de acasă sunt ca platanul de mai sus. Nu sufăr din lipsă de haine, dar mi-e un frig… Totul se răcește, în bucătărie nu mai merg focurile, Ginger mă ignoră și-l așteaptă pe EL, la ușă, prin pat bate un vânt rece, e oribil. Nu numai că nu-mi vine să mă exfoliez precum platanii, ci dimpotrivă, mă „înfoliez” cu pijamaua cea mai pufoasă, o pilotă și o cuvertură peste, mă împachetez bine în toate și abia așa îmi e puțin mai bine. Cine are o sobiță umană acasă cred că știe ce spun.

Vorbind despre împachetatul acesta nocturn. Alex are o vorbă, îmi spune că fur pătura și că mă transform, în somn, într-o sărmăluță. Drăgălaș, dar se poate și mai poetic. Îți exemplific imediat cum.

Am terminat de citit o carte extraordinară săptămâna asta: AUTONAUȚII DE PE COSMODRUM, de Julio Cortázar și Carol Dunlop. Este povestea scrisă de doi scriitori care aleg să facă o călătorie în ritm de melc pe o autostradă, oprind la fiecare parcare, dormind tot în parcări și descoperind astfel câte lucruri pot fi trăite și observate, chiar și pe o anostă autostradă, atunci când nu te grăbești. M-a uns pe sufletul meu de moluscă, după cum îți poți da seama. În cartea asta, printre altele (sigur voi mai povesti despre ea), am găsit cea mai frumoasă descriere a somnului împachetat despre care vorbeam mai sus. Nu pot să nu te invit la o scurtă lectură:

„...acum e momentul să mă întreb dacă felul acesta de a dormi îi aparţine doar ei sau e valabil pentru întreaga specie, căci e vorba despre un comportament destul de neobişnuit, ba chiar extraordinar, şi care consistă în continuele tentative ale Ositei de a se transforma într-un pachet, legătură, boccea sau grămăjoară, şi are din toate câte ceva, prin intermediul unui sistem de mişcări, gesturi, trageri, învârtiri care o înfăşoară treptat în aşternut, până ajunge să fie un mare boboc alb, trandafiriu sau albastru cu dungi galbene, după caz, până într-acolo încât, la un sfert de oră după ce îşi începe această metamorfoză din zori, pe care mereu o contemplu fascinat, Osita dispare într-o învârtejită confuzie de aşternuturi, care, să spunem în treacăt, dispar de pe partea mea de pat, căci nimeni nu-şi poate imagina ce forță dezvoltă Osita pentru a le strânge în jurul ei, până când reuşeşte să se înfăşoare cu totul în ele, după care se linişteşte, dar nu înainte de a mai face câteva mişcări care întregesc crisalida şi fericirea evidentă a ocupantei sale.

Sprijinit într-un cot pe saltea, căci asta e tot ce mi-a mai rămas, mă uit emoţionat la Osita şi mă întreb cărei nevoi profunde de întoarcere în intrauterin sau ceva de genul îi corespunde efortul ei încăpăţânat din fiecare dimineaţă. Știu foarte bine (la început nu am ştiut şi m-am temut) că nimic din toate astea nu mă respinge, căci e suficient să ating cu un deget bocceluţa de lângă mine pentru ca din adâncurile ei să iasă un suav mormăit de plăcere. După cum se vede, misterul e total, pentru că Osita e mulțumită să mă simtă alături de ea, dar, în acelaşi timp, se refugiază într-o claustrare unde nu aş putea ajunge fără să stric prețioasa ei penumbră, temperatura intimă, şi ea ştia cumva toate astea, așa că se apără din zori până când se trezeşte de tot. Uneori, acum nu mai, am încercat să o desfăşor cât mai încet posibil din boboc, pentru că mi-a fost teamă să nu se sufoce sub aşternutul încâlcit şi sub pernele mototolite, şi mi-am dat seama ce însemna să încerci să-i descleştezi mâinile de pe nodurile, încâlciturile şi franjurii în care se transforma aşternutul în mâinile sale. Așa că acum mă mulțumesc să o privesc dormind în efemera şi, fără îndoială, atavica ei hibernare, aştept să se trezească singură, să se dezvelească încetul cu încetul, să scoată o mână, o şuviță de păr, fundulețul sau un picior şi apoi să mă privească de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum aşternutul nu ar fi un hăţiş în jurul ei, crisalida spartă de unde răsare noua mea zi, rațiunea mea de a trăi o nouă zi..”

Aaah! Zi-mi că nu e asta cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care ai citit-o azi. Și dacă nu e, aștept contracandidata!

Nu plec până să nu-ți arăt și o altă poezie a străzii, de iubire și nu numai, găsită tot pe scoarța unui platan. Prima mai e cum mai e (Tu îmi ești marea / eu îți sunt țărmul / orice ar fi / ne vom găsi mereu), dar pe a doua o las așa cum am găsit-o, murată.

O zi cu iubire și umor, îți doresc!