De la Copenhaga la Brașov, numai un zâmbet (2)

Cine râde de cine

Înainte de orice, vreau să spun bun venit noilor abonați și să mulțumesc tuturor celorlalți pentru că ați avut răbdare cu mine și m-ați așteptat să trec peste o perioadă extrem de aglomerată.

Înainte să revin, m-am încumetat să arunc un ochi peste statistici, Sub Copac are peste 330 de abonați în acest moment, din care 11 cu plată. În ultimele luni am păstrat obiceiul de a lăsa scrisoarea deschisă tuturor, timp de o săptămână. Tot în ultimele luni mi-am dat seama că îmi e din ce în ce mai greu să mă ocup de toate proiectele la care țin și că va trebui să fac niște schimbări. Nu te speria, nu renunț la acest newsletter, nu atât timp cât sunt măcar 11 oameni care au crezut și cred în continuare în mine și sunt dispuși să plătească contravaloarea unui pahar cu vin pe lună, pentru a mă citi. O schimbare mică voi face totuși. Începând de la această ediție (sau următoarea*), scrisorile Sub Copac vor rămâne deschise doar pentru o zi. Intervalul acesta nu va coincide mereu cu momentul trimiterii, poate că voi alege să deschid și câte o ediție mai veche, cu o anumită ocazie. Voi anunța pe chat atunci când se va întâmpla sau ce alte schimbări mai apar. Cel mai bine e să fii abonat, indiferent de formă, doar așa poți să vezi imediat ce public.

(*completare ulterioară: mi-am dat seama că am anunțat cam din scurt schimbarea și am decis ca această scrisoare să rămână deschisă pe o perioadă mai lungă)

Acestea fiind spuse, e momentul să continui o poveste de final de vară, despre fericirea care s-a întins de la Copenhaga până la Brașov. În prima parte, am povestit despre cum mi-a zâmbit întreaga omenire, într-un muzeu danez. Între Copenhaga și Brașov am mai beneficiat de o porție de veselie, la Jazz în the Park, parțial responsabil de zâmbete fiind cavalerul Ginger. După toate acestea, drumurile s-au îndreptat către Brașov, cu scopul de a lucra la ce e mai important și mai important pentru un zâmbet: dantura.