Înainte de orice, vreau să reiau un anunț făcut săptămâna trecută: oferta mea de a desena copacul tău e încă valabilă și poți afla detalii în chat (unde poți vedea și candidații de până acum) sau în scrisoarea de data trecută. În caz că ești încă pe gânduri ce copac să fie, insist asupra faptului că trebuie să alegi cu sufletul și că nu trebuie să fie copacul perfect.
Am văzut weekend-ul trecut Perfect Days, de Wim Wenders. Mi-a plăcut atât de mult că nu mi l-am putut scoate din cap și, ca să prelungesc senzația pe care mi-a lăsat-o, am ascultat și reascultat melodiile de pe coloana lui sonoră (o găsești pe spotify)
Îmi aduc foarte bine aminte o zi în care l-am mai ascultat obsesiv pe Lou Reed, cu a sa piesă, Perfect Days. Veneam de la facultate, era o zi cu soare, nu se întâmplase nimic special, dar eram acolo, vie și mișcătoare, pe străzile pe care mai trecusem de cel puțin o sută de ori, fericită că e soare, că am căști și spotify, că mi-am permis un început nou de viață, că e totul perfect. Zilele perfecte sunt tocmai cele pe care avem tendința să le ignorăm – aparent banale și repetitive, nu le observăm, le lăsăm să se irosească.
Ce e o zi perfectă, până la urmă?
Când am început acest text acum câteva rânduri, lângă geamul care îmi arată un cer negru, m-am gândit că zilele perfecte sunt cele cu ploaie. Sunt zilele care mă îmbie la citit și la lucrat, iar sunetul ploii pe pervaz îmi amintește cât de norocoasă sunt că am un pervaz și nu trebuie să locuiesc într-o casă improvizată, așa cum li se întâmplă celor mai puțin norocoși de prin lumea asta mare și bogată, de fapt.
Mă uit din nou pe geam și nu mai văd masa compactă de gri de pe cer. Spărturi printre nori dezvăluie cerul albastru. E cerul acela albastru la care e atât de frumos să ajungi când urci cu avionul și ieși dintr-o ploaie sau furtună, deasupra pilotei de nori, pentru a descoperi că acolo sus e vreme bună. E întotdeauna senin în univers, de fapt?
O zi perfectă e aceea în care mă trezesc, dau de mâncare la cățel (îl și scot afară, când Alex nu e acasă), citesc poezie la cafea, desenez sau scriu, scot iar cățel la plimbare și caut pretexte ca să mai ies puțin din casă, mă uit la plantele mele de pe pervaz și la copacul dintre blocuri, povestesc puțin cu Petra pe whatsapp, ies cu Alex la dans, apoi citesc înainte de culcare. Nu e așa fiecare zi, dar lunea aproape sigur e. Iar marțea își găsește motivele ei să fie perfectă.
O zi perfectă e și aceea în care termin volumul de poezie Frânghia înflorită, de Radu Vancu, și plâng de-mi sare cămașa pe mine. O altă zi perfectă poate fi și o zi în care cumpăr impulsiv o carte dintr-o librărie, fără să fi auzit de ea înainte, pentru a o termina în cel mult două zile. E vorba de Exit West de Moshin Hamid (finalist Booker Prize 2017). E o poveste destul de scurtă despre relații și despre cei care sunt nevoiți să-și lase în urmă casa și lumea cunoscută. Povestea se poată întâmpla oriunde și oricând și e relatată cu mijloace în care se îmbină fantezia și realitatea. Spațiul geografic devine doar o convenție, dar problema de fond rămâne, aceea a dificultății de a te adapta într-un loc în care nu aparții, într-un loc în care cei ca tine sunt tot mai mulți și tot mai puțin bine veniți.
Într-o mică paranteză, îți spun că am ales această carte ca urmare a provocării dintr-un grup de lectură virtual, singurul spațiu de pe facebook pe care nu l-am lăsat în întuneric. Grupul nu e creat de mine, dar îmi place ce se întâmplă și cum se scrie pe el, poți să intri și tu, dacă nu ești deja.
La polul opus acestei cărți e filmul pe care l-am menționat deja, de la care a pornit ideea acestei scrisori. Perfect Days surprinde viața repetitivă care se desfășoară în locul în care simți că aparții. Rutina unui bărbat care spală toaletele din Tokio devine rețeta pentru confort și zile perfecte. Și chiar dacă totul pare obsesiv de repetitiv, frumusețea vieții e mereu acolo, așa cum satisfacția lucrului bine făcut poate fi suficientă. Iar abaterile sau întâmplările care scot de pe șina lor obiceiurile și ritualurile nu strică, ci îmbogățesc ziua celui care privește lumea cu curiozitate, pune puține întrebări și știe să primească răspunsurile așa cum vin.
Am apreciat curajul de a păstra conversația la minim, de a comunica prin lumini, umbre, chipuri și repetiții. M-au încântat și relaxat tăcerile și spațiile goale pe care le lasă ca să le umpli tu cu o poveste, oferindu-ți doar câteva aluzii și indicii cu care să jonglezi după cum vrei.
Dacă și ție îți plac filmele care nu se derulează pe repede înainte, îți recomand să-l vezi, poate chiar de Sfântul Valentin sau de Dragobete. Nu e de dragoste, dar cred că e perfect pentru o zi perfectă. E nominalizat la Oscar 2024, pentru cel mai bun film străin, dacă asta te ajută să iei o decizie. Actorul principal, Kôji Yakusho, a luat deja premiul pentru cel mai bun actor la Cannes 2023 și jocul lui e cu adevărat de neuitat. Iar Wim Wenders (regizor), împreună cu fiul fotografului Sebastião Salgado, a făcut și unul dintre cele mai bune documentare pe care le-am văzut: Sarea Pământului (2014, cred că e disponibil pe undeva).
Iar dacă ai nevoie de un film mai activ și de motive în plus pentru a înțelege perfecțiunea unei zile obișnuite, vezi Societatea zăpezii - La sociedad de la nieve, J.A. Bayona, 2023 (Netflix). E groaznic și foarte bun, probabil că ai auzit deja destule despre el. Dacă nu, las un trailer să vorbească.
Întâmplător sau nu, săptămâna trecută am lucrat și eu la o bandă desenată inspirată de o plimbare de rutină, în cartier. Momentan nu o fac publică tuturor pentru simplu motiv că... nu e perfectă. Haha. Era prea la îndemână cuvântul acesta ca să nu-l folosesc. De fapt nu e într-o formă finală și îmi e mai ușor să o arăt într-un cerc restrâns.
Între timp, ca o concluzie la tot ce am scris până acum, cerul s-a eliberat de nori și blocurile s-au aprins din nou, în culori calde de apus. Iar ciorile vin înapoi spre Cișmigiu. Încă o zi perfectă.
Keep reading with a 7-day free trial
Subscribe to sub copac to keep reading this post and get 7 days of free access to the full post archives.