Săptămâna albastră
și nucul Picasso
Pentru că săptămâna trecută am făcut un cadou doar abonaților cu plată, săptămâna aceasta vreau să ofer tuturor abonaților acest articol, lăsându-l deschis integral, fără paywall. E vorba despre călătorii și întâlniri cu arta, experiențe la care toată lumea ar trebui să aibă acces. Sper să îți placă și, dacă ceva din el te inspiră sau te apropie mai mult de artă, să te abonezi sau să îl dai mai departe.
Și mai am o veste bună, înainte de orice altceva. Am reușit să pun pe picioare magazinul online. Nu e mult pe el, momentan, vor fi produse și detalii de adăugat, tradus, rezolvat, dar sper să arunci un ochi și să-mi semnalezi orice ți se pare în neregulă.
Pentru că e vineri și mai e și 13, firul roșu pentru scrisoarea de azi este.... albastru. Aceasta este culoarea la care m-am gândit cel mai mult în ultima săptămână, inspirație fiind o varietate de expoziții vizitate. Voi povesti despre Picasso, așa cum l-am văzut în București, la Londra sau prin Franța, despre Bienala albastră de la Brașov, despre albastru în artă, în general, iar la final îți dau întâlnire cu unul dintre copacii mei preferați, un nuc numit Picasso.
Pe urmele lui Picasso
Acum două scrisori am cercetat legătura dintre artă și longevitate, stare de bine, sănătate fizică și mentală. Mi-am promis că voi continua să studiez acest subiect privind cu atenție la artiștii care au avut (sau au încă) șansa de a trăi și a crea mult, fără pauză. Unul dintre primii care pot veni în minte este cu siguranță Picasso, sau Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno Crispín Crispiniano María de los Remedios de la Santísima Trinidad Ruiz Picasso, pe toate numele lui. Sigur că nu e pentru prima dată când mă uit cu atenție la el. E prea popular ca să poată fi ignorat și extrem de prezent în multe muzee din lume. A pictat excepțional încă de copil și, pentru că a avut atât de mult timp la dispoziție, lucrările lui sunt într-un număr impresionant, chiar dacă nu toate sunt la fel de impresionante. Se pare că Picasso nu arunca nimic, nicio hârtiuță. Poate că acesta este motivul pentru care am văzut și lucrări care stau cu mândrie pe pereții muzeelor sau ai galeriilor doar pentru semnătura lui, nu pentru conținut. Dar acesta e jocul de marketing al oricărei vedete și nu asta ne interesează momentan. Hai mai bine să ne jucăm de-a detectivii și să speculăm care ar putea fi motivele pentru care nesuferitul de spaniol a trăit atât de mult și a fost atât de productiv.
În primul rând, nu-mi imaginez că Picasso se trezea de dimineață cu gândul că vai, e o nouă zi, ce nașpa e că trebuie să mergi la un job care nu-ți place. Și-a dedicat viața artei fără să facă niciun compromis. Dacă 20 de minute de artă pe zi ne poate prelungi viața cu 10 ani, îți imaginezi ce se poate întâmpla când arta îți ocupă cea mai mare parte din zi. Sunt și artiști, muzicieni, poeți care mor foarte tineri, dar bănuiala mea e că nu arta îi omoară, ci ghinionul, stilul de viață sau excesele pe care ajung să le facă. Asta pentru că arta, practicată ca profesie, nu e chiar o plimbare ușoară prin pădure. Îți trebuie o robustețe emoțională și o încredere ridicată în propria ta valoare ca să reziști. Din tot ce am citit eu despre Picasso, pare că avea din ambele din plin, până la un nivel care aducea a aroganță. Artistul nu s-a mărginit la un stil și a împins barierele până la absurd, până acolo unde se simte și mai acut o anumită testare copilărească a limitelor: ei, ce ziceți de asta, o cumpărați chiar și așa? A experimentat și s-a reinventat permanent. Deloc de neglijat au fost toate relațiile pe care le-a avut – da, poate că nu a fost cel mai bun iubit sau soț, bârfele și mărturiile nu-l prezintă deloc ca persoana alături de care ai alege să îmbătrânești, dar sunt sigură că nici singurătatea nu l-a omorât. Iar din punctul în care a ajuns să aibă foarte mult succes, a continuat să lucreze, să trăiască în locuri care să-l inspire, să mănânce bine și să se trezească dimineața cu gândul că e o nouă zi în care poate face ceea ce-i este menit să facă. Nu mă îndoiesc că anii petrecuți în bogăție și succes, pe Coasta de Azur, au ajutat și ei. M-a distrat să fac scenariul acesta, te rog să nu-l iei foarte tare în serios, chiar dacă nu ar strica nimănui să încerce un astfel de stil de viață.
Picasso albastru
Revenim la realitate, singura pe care o putem observa cu adevărat: arta unui artist extrem de prolific și abil, Picasso. Nu totul a fost roz în viața acestui geniu, a avut și el o perioadă albastră. Nu e o etapă la fel de cunoscută așa cum e aceea a cubismului, dar e una dintre preferatele mele. Între anii 1901 și 1904, Picasso cel foarte tânăr a trăit între Barcelona și Paris. Marcat de sinuciderea prietenului lui, Carles Casagemas, dar și de viața celor de la marginea societății, din Parisul lui Toulouse-Lautrec, el a ales să picteze în tonuri de albastru și a încercat tehnici noi, cum ar fi gravura. Picturile lui melancolice și triste nu au fost foarte apreciate de public, atunci. Un prieten precum Jaime Sabartés a spus că măreția lui Picasso venea din „capacitatea lui de a da formă unui oftat”. Alții, mai puțin dispuși să privească atent, au considerat că artistul se răsfăța. Căutători de nod în papură se vor găsi mereu.
Despre La Vie, de la Muzeul de artă din Cleveland:
Pentru mine, cea mai frumoasă gravură de Picasso datează din această perioadă și este Cină frugală, una dintre printre primele lui încercări în această tehnică. Nu am voie să preiau imaginea aici și n-am avut inspirația să o fotografiez atunci când a fost expusă la Londra, dar te invit să o vezi aici.
Picasso și hârtia – Londra 2020
Picasso și hârtia a fost o expoziție extraordinară pe care am văzut-o în 2020, la Londra. Aici am admirat pentru prima dată și gravura de care scriam mai sus și tot aici mi-am schimbat felul în care îl percepeam sau îl etichetam pe Picasso. Am conștientizat ce artist complex a fost, câte stiluri și materiale a experimentat (desen, pictură, colaj, gravură și print în toate formele, fotografie, ilustrație de carte, sculptură, ceramică șamd), dar și ce desenator fabulos se ascundea în spatele unor reprezentări dezmembrate și aparent naive. Nu mă refer la desenele minunate de mai jos.
Atelierul din castel – Antibes
Locul în care am crăpat cu adevărat de invidie a fost în Antibes, Franța, în 2021. Administratorul Muzeului Civic din Palatul Grimaldi i-a cedat lui Picasso un spațiu în muzeu, în care să lucreze, timp de șase luni în 1946, cu condiția ca acesta să creeze o operă care va rămâne acolo. Așa a devenit Palatul Grimaldi primul muzeu Picasso din lume.
Aici am găsit o colecție cu adevărat bună, ca să nu spun cât de mult mi-au plăcut castelul, terasa care dădea spre mare, marina din apropiere, copacii, scoicile și cartofii prăjiți de la un restaurant șamd. Desenele de mai jos nu le-am arătat până acum, am sperat că voi reuși să adun mai multe pentru un articol despre Coasta de Azur și Provence pentru LumeaMare și din varii motive n-am ajuns cu ideea până la capăt. Așa că le împărtășesc acum, cu tine.
Picasso peste tot
Picasso era prezent în aproape toate muzeele de pe Coasta de Azur în 2021, el și Giacometti erau numele de care să fi vrut și nu puteai să scapi. Nu m-am plâns. Aleg mai jos doar câteva exemple, limitându-mă la Picasso. Dacă mă pornesc și cu familia Giacometti, nu mai scăpați de mine azi.
Efectul Picasso, acum și la București
Săptămâna trecută mi-am dat din nou întâlnire cu Picasso, am fost să văd expoziția de la MARe. Aș putea să mă dau „mare” și să spun că am văzut expoziții mai bune, ceea ce n-ar fi neapărat o minciună, după cum ai putut să observi deja. Dar am numai cuvinte de laudă pentru reușita unui muzeu mic, independent, din capitală. Nu e deloc o faptă măruntă să aduci Picasso în România, să găsești o temă prin care să legi opera lui de influențele exercitate asupra artei românești, să pui totul cap la cap și să te ridici astfel la nivelul oricărui muzeu de artă din vest! Lucrările expuse acoperă mai multe perioade, interese și tehnici în care a lucrat Picasso, ceea ce e foarte bine. Mă așteptam să fie bătaia mai mare pe bilete. Nu e, nu îmi dau seama de ce. Poate că publicul românesc nu e obișnuit cu un preț european, poate că arta ar trebui să fie gratuită, pentru tineri, pentru educație, pentru viitorul și sănătatea noastră ca societate. Dar asta e o discuție lungă și greu de purtat într-un stat care nu susține deloc cultura și educația. Fiecare trăiește cum poate și face ce poate, iar concluzia pozitivă e că se poate și că un muzeu mic reușește ceea ce nu e în stare niciun muzeu mare, național.
Dar cine a avut un efect asupra lui Picasso?
Bineînțeles că și Picasso a avut un tată al lui. Și nu vorbesc despre tatăl care a văzut potențialul și s-a dat peste cap să-l pună pe calea potrivită, ci despre Cezanne. Picasso spunea, despre pictorul francez, că a fost întotdeauna primul și singurul lui maestru. Că el este tatăl artei moderne, contemporane. Dau din nou o fugă la Londra, la expoziția care a fost chiar anul acesta, la Tate Modern. Iau de acolo puțin albastru de Cezanne și un tablou care i-a aparținut lui Picasso.
Bienala albastră de la Brașov
După contactul scurt cu Picasso, m-am urcat în tren și am plecat spre Brașov. Aveam nevoie de o ieșire, de cer albastru și păduri verzi sub ochi, iar Bienala albastră părea un pretext suficient de bun pentru o evadare. N-am avut cum să vizitez toate spațiile din motive care au ținut de timpul meu limitat, dar și de hibele în organizare sau comunicare. E destul de greu să înțelegi ce vezi unde, pentru a ști ce să alegi, iar unele galerii sau spații sunt deschise într-un interval prea scurt, asta dacă nu cumva sunt închise de tot în weekend. Nici legătura dintre tema bienalei (oximoron) și creațiile participante nu mi s-a părut prea strânsă, dar impresia generală a fost bună și eu am savurat timpul petrecut în galerii și prin oraș și de impresiile vizuale adunate. Acestea s-au strâns în caietul meu ca o „poezie” de observații și constatări, aleg să le copiez așa cum s-au așternut atunci, imediat după vizite.
Bienala albastră e deschisă până pe 5 noiembrie 2023, iar programul spațiilor poate fi văzut pe pagina lor de facebook.
O zi la bienala albastră
Arta nu trebuie să aibă sens, dar e ok dacă are, scrie pe fațada muzeului de artă. Înăuntru, Marta Jakobovits împăturește ceramică albastră. Culoarea e un sens. Forma la fel.
Andrei Mureșanu are un muzeu al lui, al imnului. Aici îmi aduc aminte că valiza era cândva un dulap mergător. Iar presa tipografică și gramofonul erau obiecte frumoase. Aveau și ele o formă.
Într-una din camerele muzeului, Desi Deneva sau Dede compune frânturi industriale cu emoții fragile.
La Centrul Cultural Apollonia, Virgilius Moldovan a găsit o cale de a pune excesul în formă.
Pe vânzătorul de ceasuri, de Ion Iancuț, l-aș lua cu mine acasă.
Hrana lui Horia Bernea îmi aduce aminte de o temă care mi-a plăcut mult, în facultate.
Căpițele lui Mircia Dumitrescu sunt strașnice.
Iată și două cunoștințe: Codruța Cernea și Roman Tolici.
Pe Raid nu îl cunoșteam, dar îmi place, îmi aduce aminte de picturile lui Bosch.
Cristian Paraschiv pictează mult, consistent, mare. Obiecte cotidiene ridicate la alt rang, prin artă.
Miresele Victoriei Țăroi au cu siguranță o poveste a lor.
La Galeria 9, parte din teatru, Andrei Răzvan Neciu experimentează cu gravura, într-o lume reinventată parcă de Pinocchio.
Samy Briss pare un Picasso poetic și disciplinat.
Cela Neamțu țese minunat și pictează un inventar de ii românești.
A trecut ziua însorită, s-a lăsat frigul. A venit în sfârșit toamna în România și mai ales la Brașov.
Dar totul e bine bini când se termină cu un supraviețuitor și un Espresso Martini a doua zi, din nou la soare.
Bonus: Albastrul lui Klein
Ca să înțelegi arta secolului nostru ai nevoie de ceva pregătire prealabilă. Spun asta din proprie experiență, de om care a intrat în muzee de artă contemporană și ca afon, și ca învățăcel. Diferența e mare.
Să reluăm:
Adevărat. Cu observația că între omul care nu s-a pregătit și spune că ar fi putut și el face un pătrat albastru pe o pânză și omul care citește eticheta, știe mai multe despre artist, despre motivația lui, despre cum și când a făcut albastru acela, stau nu doar orele de studiu, ci mai degrabă curiozitatea, dorința de a înțelege, renunțarea la prejudecăți. E vorba despre ceea ce ne aduce pe noi toți aici, subcopac: dorința de a ne mira, de a ne lăsa uimiți.
Așa poți afla că un artist precum Yves Klein a crezut atât de mult în albastru încât și-a creat propria lui nuanță (Albastru Klein International), un albastru electric, plin de viață, cu totul diferit de albastrul tristeții din tablourile lui Picasso. Apoi intri într-o sală a muzeului de artă contemporană de la la Nice (MAMAC), vezi asta...
…și abia atunci poți să zici:
Se mai poate povesti foarte mult despre albastrul din artă sau despre semnificația culorilor, dar iar m-am întins mai mult decât ar fi trebuit. Dacă te interesează subiectul, vei găsi o recomandare de carte, în bibliografie, imediat după ce-ți arăt copacul creat parcă de Picasso.
Nucul pe nume Picasso
L-am văzut prima dată în perioada în care lucram la „Copacii Oglindă”, cartea mea obiect, pentru examenul de licență. Era încă iarnă și trunchiul lui se desena foarte bine pe un fundal neutru. L-am zărit și am strigat: acesta e Picasso! Copacii care îmi sunt dragi capătă un nume și devin astfel ai mei. ÎI am pe Totem, în spatele blocului, pe Fra’Sid la Grădina Botanică și pe Picasso, în Parcul Circului. Mă uit des la ei și mă bucur mereu să-i revăd. Ieri m-am dus special până în parc, să mă asigur că Picasso e bine și că nu scriu despre el fără să am o impresie sau o fotografie proaspătă. Pare bine, a mai crescut între timp.
L-am desenat prima dată imediat după expoziția văzută la Londra. Acum mi-ar fi plăcut să-l desenez din nou, pe un ziar care informează despre nenorocirile din lume, o alinare și un remediu la tristețea care mă cuprinde de fiecare dată când aud noutăți din Ucraina, Israel-Gaza și multe alte locuri în care se întâmplă lucruri mai puțin populare, dar la fel de îngrijorătoare.
Mi-aș dori ca oamenii să fie mai mult precum copacii dintr-o pădure. Să știe că viața merge înainte prin ajutor reciproc și comunicare, nu prin competiție și luptă. În scrisoarea viitoare, dedicată mai ales abonaților cu plată, voi scrie despre asta și despre cum natura alege calea colaborării.
Bibliografie:
Culorile, pasiune și mister – David Scott Kastan și Stephen Farthing, Barque Books & Arts 2020
Viața și opera lui Picasso – Francesco Galluzzi, Editura Adevărul
Catalog Picasso and Paper – Royal Academy of Arts 2020
Excelent Roxana, excelent! Mulțumesc!