Pădurea condamnaților
Uneori e suficient să te uiți cu atenție în jur
Viața pe platformele sociale seamănă înspăimântător de bine cu viața reală. Nu postezi la timp, trece o săptămână, apoi o lună, două, trei, vai-de-mine-sunt-patru, te adâncești într-o stare soră cu depresia și la un moment dat nu mai știi unde ai pus scara ca să ieși de acolo. #Pățăști, cum se spunea la un moment dat în vremuri mai vesele, tot în online.
Păi dacă n-ai păți, n-ai avea ce povesti. Au trecut patru luni de când n-am mai trimis o scrisoare pentru voi, de sub copac. Asta e, ce mai contează o lună sau patru într-o juma’ de secol! Ce bine că am mers la „retreat”*, la Piatra Neamț, iar acolo am găsit imboldul și nevoia de a scrie despre un subiect care a durut mai tare decât propria tărăgănare sau procrastinare, un cuvânt aflat pe val acum. Fac o mică paranteză și spun că mie tot tărăgănare mi se pare că spune mai mult, ia uite cum sună: tărăgănez, tărăgănezi, tărăgănează, tărăgănăm - minunat cuvânt, parcă e un tren de la CFR.
Să mă dau jos de pe șine și să revin sub copac. La Piatra Neamț m-am înfuriat și, chiar dacă nu asta era în plan, mă întorc pe aici ca să vă spun ce se întâmplă cu pădurea de fagi de pe Cozla. Am lăsat puțin timp să treacă, să nu fie sub primul impuls, dar furia tot nu mi-a trecut.
Acum mai mult de un an, am citit, în
de Anca Iosif, despre trei fotografi care vor să protejeze o pădure. Te invit și pe tine să citești, ca să nu repet eu informația aici. Multe greșeli s-au făcut deja pe Cozla și protejarea naturii nu a părut să fie o prioritate pentru autorități. Dar ceea ce e făcut e făcut, iar de la data scrierii articolului a apărut și legea protejării arborilor remarcabili din România, o reușită extraordinară, cu toate că e parțială. Legea nu a trecut așa cum fusese propusă inițial, vor fi protejați doar arborii bătrâni din afara pădurilor, motivele fiind foarte ușor de intuit.Ceea ce se întâmplă acum și am văzut cu ochii mei dovezile, e că din pădurea seculară de fagi se vor tăia 600 de arbori. Am vorbit la telefon cu Dorin Bofan, cât am fost acolo, știu că pregătește și el un material pe tema aceasta (recomand abonarea la Aer tare, newsletter scris de el. Completare ulterioară, acesta este textul lui, cu mult mai multe explicații decât pot da eu.) și mai știu că a încercat să oprească greșeala aceasta, dar fără succes.
Pădurea de fagi de pe Cozla e o minunăție de templu natural, cu coloane drepte și foarte înalte, se ajunge la ea foarte ușor din oraș, acum că există și telecabină. Bună sau rea, telecabina chiar este o atracție și îi poate ajuta pe cei mai puțini sportivi să se bucure de natură. Pe scurt, dacă nu ai timp să urci pe jos pe Cozla, din centrul orașului nu-ți ia mai mult de jumătate de oră ca să intri în această fascinantă pădure. Pe mine m-a cucerit, definitiv. Și mi-a venit să plâng atunci când am văzut însemnările în scoarță și numerele fagilor condamnați. Nu i-am văzut pe toți pentru că nu m-am abătut de la potecă, dar a fost suficient să văd cifre de peste 400 ca să-l cred pe Dorin și să înțeleg că cifra e prea mare. Nu am studii forestiere. Nu am nici suficiente cunoștințe despre mediu, natură sau sănătatea pădurilor. Faptul că am citit câteva cărți și am mai vorbit cu oameni pasionați de natură nu mă transformă într-un specialist sau activist, sunt conștientă de asta. Dar nu îmi trebuie mai mult decât simțul văzului și un bun simț personal ca să îmi dau seama că pădurea aceea nu are nevoie de tăieri și întreținere. Copacii nu sunt înghesuiți, poteca e lată, nu se canibalizează nimeni cu nimeni și interesele sunt clar altele decât „să îngrijim pădurea”.
Am stat și am desenat fagii, în timpul zilei și pe înserat. Este extraordinară senzația când ajungi acolo la amurg – pădurea pare neagră și sumbră din afară, iar când te afunzi în ea observi că a mai păstrat ceva din lumina zilei, păsările cântă iar șoriceii foșnesc pe sub frunzele uscate de anul trecut.
După ce m-am întors acasă la București, într-o zi am avut chef să dau la întâmplare cu acuarele pe o pagină dintr-un caiet de schițe, fără să mă gândesc la nimic dinainte. Cum necum am ajuns să desenez iar pădurea de fagi de pe Cozla, de la etajul șapte al blocului meu din București, fără să mă uit la vreo fotografie, schiță anterioară sau altă referință, doar din memorie și din impresia puternică pe care mi-a lăsat-o. Pădurea aceasta m-a vindecat de teama de a desena ceva din capul meu, fără să mă uit la subiect. E prima dată când am putut face așa ceva. Dar ca să desenezi din memorie chiar e nevoie să privești mult și atent realitatea, înainte.
Așa cum trebuie să privim mult și cu mare atenție natura pentru a înțelege câtă nevoie avem de ea, așa cum e. Mi-e ciudă că nu pot face nimic. 600 de arbori mi se pare mult, orice s-ar spune. Iar eu sunt prea mică, așa cum se vede în fotografiile mele preferate din pădure, pentru care îi mulțumesc lui Alex.
Ai observat vreodată ce fețe triste au fagii? Parcă știu că nu au o viață prea lungă. Toate chipurile din ilustrația mea sunt inspirate de realitate, așa cum s-a întâmplat și în cartea mea, Copacii Oglindă.
Poate că nu putem opri tăierile și nu putem salva condamnații de pe Cozla. Dar putem să arătăm lumii ce se întâmplă. Ajută-mă să nu fie doar vocea mea prea mică împotriva unor interese prea mari, ajută-mă să arătăm că ne pasă, că astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple, măcar să prevenim astfel de mutilări viitoare. Fă o donație, dă mai departe această scrisoare sau spune și tu altora atunci când crezi că ți se ia din dreptul de a respira un aer mai curat. Se întâmplă peste tot în țară, se taie aiurea, se taie prea mult. Și suntem prea puțini cei care aflăm sau protestăm.
Nu trebuie să ajungem la extreme, de nicio parte. Lemnul e un material durabil, natural, frumos. Putem să ne folosim în continuare de el, cu măsură. Dar unele păduri ar trebui pur și simplu protejate și lăsate în pace, să devină loc de plimbare, de educație, de respirat și vindecat.
Iar dacă ai mai multe informații sau detalii pentru mine, legat de această pădure sau de altele la fel de frumoase din România, nu uita că poți să lași un comentariu. Îți mulțumesc și sper să ne recitim cu vești mai bune, data viitoare.
* Când am spus „retreat” m-am referit doar la o retragere personală, pe cont propriu, în orașul în care am crescut și în natură. Nu a fost ceva organizat sau ghidat. Dar s-a simțit ca atare și sunt recunoscătoare pădurii de pe Cozla pentru tot ceea ce mi-a oferit, așa cum sunt furioasă și frustrată pentru că nu știu ce aș putea face și eu la schimb, pentru ea…