Antologia poeziei românești de dragoste din Observator cultural, numărul 1273.
„Nu fețele pe cari le-am mângâiat Nici mâinile nervoase ca vioara Nici fructele din care am mușcat Nici dragostea pierdută ieri, nici marea – Ci numai fața ta. Dar știi tu oare Că mâna-ntinsă ție e o floare Smulsă din trup, și știi tu oare Că sufletul sub pasul tău îmi moare? ...” ”
Fragment din Cântec de dragoste, de Olga Caba, una dintre cele mai mari surprize din această antologie (pentru mine cel puțin). Personalitatea ei m-a fascinat, simt că nu poate fi cuprinsă într-un text scurt, dar Claudiu Komartin reușește un rezumat bun aici. Mai poți citi despre ea și pe Muzeul Istoriei și Culturii Queer.
Am vrut să aflu mai multe despre Olga Caba și mi-am dat seama că există foarte puține informații, acum sau în epoca ei - foarte puțin s-a scris despre ea, spre deloc. Am cumpărat de la anticariat și două romane, acum îl citesc pe primul (TOTALITER ALITER) și descopăr o voce rafinată și foarte interesantă. Revin cu mai multe impresii când îl termin.
Până atunci, aleg din singurul ei volum de poezii un poem care cred, intuiesc mai degrabă, că vorbește mult despre ea.
„Dumnezeu ar fi prea puțin, eu cred în cifra 5. Patru e ca un scaun întors, un geam Pătrat deschis spre-o stație de tramvai în ploaie Patru e numai colțuri, opt exact la număr Cu coarne ce te-așteaptă la răscruci și te rănesc Patru e o pedeapsă. Să nu calci pe iarbă Atâta știe patru și puțină chimie Și să-ți îmbraci paltonul când e frig. Dar cinci! Știau arabii ce știau Când l-au făcut ulcior și pântecos Încăpător și plin de vinul nebuniei, sinuos cristal Din cap ieșindu-i fumul scris în urmă De suprasonice în câmp de-azur. Tot ce n-a-ncăput în patru e în cinci. Acolo poți umbla cu capu-n jos de-ți place Să calci pe nor, și mult preferi oglinda Din lacul cel ascuns; că nu e sus sau jos Ci-un arabesc în vânt, o junglă în plutire: Îngerii trec ca tramvaiele, după un cod Extrem de complicat, nici Euclid Nici Gauss nici vreun robot Nu-l poate calcula în zece mii de ani. Lumina-i tot pe verde. Da și nu S-au înecat în fum, de bun și rău De mult nu mai e urmă, toate sunt Stufoasă-nvălmășeală voluptoasă La infinit, dar fără alte adjective. Acolo încape, nu un Dumnezeu, ci trei. Și de ce trei? Încap câți vrei. O turmă-ntreagă, și nu se-ncaieră, plutesc Și se topesc și se desfac și se încheagă iar Și câteodată unul este celălalt. Adulmec pe la porți ca alții. Curcubeul Nu se lasă momit și prins de coadă Și ce n-aș da să-l pun în cușca poeziei Să vi-l arăt cum fierbe și sclipește Și clipocește, se-ntoarnă în miresme Se-nvăluie în flăcări reci și mor De rășină topită cu gust de miere roză Dar nu-l încap pătratele cuvinte Și altele nu am. De-aș fi cuminte V-aș spune tot de table de opreliști și stații de tramvai Dar nu mai pot căci am primit pecetea De foc, și cine știe semnul Citi îmi poate-n frunte cifra 5.”
CINCI, Olga Caba, volumul POEZII, Editura Dacia Cluj, 1918
Cât despre cafeaua care s-ar potrivi cu Olga Caba, eu m-am gândit la un espresso intens cu un strop, doar un strop de coniac în el. Italienii îi spun corretto.
Dacă vrei să vezi sau să revezi ilustrațiile din această colecție, le găsești în portofoliu.
Aceste notițe poetice sunt gratuite și ajung pe mail la cei care optează pentru această variantă. Dacă te abonezi la Sub Copac nu primești automat și poeziile. Ai detalii și instrucțiuni aici. Toate poeziile sunt publicate în secțiunea cafea și poezie.
Iar dacă îți place ce ai văzut sau citit azi, dă mai departe. Mulțumesc!