Naturi statice, familii și regrete: Maira Kalman

Vast skies full of remorse. Oceans of remorse. But enough.

Uneori, când nu sunt mulțumită de cine sunt eu acum (și se întâmplă des, te asigur), mă gândesc la o persoană pe care o admir și-mi spun: când mă fac mare vreau să fiu ca Maira Kalman.

Așa că mi-am propus să am cărțile ei pe aproape, să învăț de la ea. Nu pe toate sau nu pe toate deodată pentru că nu sunt puține și, venind de peste ocean, nu sunt nici ieftine. Mi-au plăcut cel mai mult mult până acum: The Principles of Uncertainty și Woman Holding Things. Le recomand cu toată căldura.

Cel mai nou volum publicat de artista de 75 de ani este Still Life with Remorse. Am ezitat un timp până să-l cumpăr, dar la un moment dat, într-un impuls de moment, l-am înșfăcat de pe raft și am plecat împreună acasă. Adevărul e că nu a fost singurul achiziționat atunci.

Primești mailul acesta acum nu doar pentru că am cartea, ci pentru că în ea se află poezie. O poezie aparent simplă, ironică, cuprinzând mesaje și meditații asupra unor teme deloc superficiale. Nici nu văd cum ar putea fi ușoare atât timp cât regretul profund (remorse) e numitorul comun, regret care apare în diverse amintiri de familie, ale autoarei sau ale altor nume importante din literatură, artă sau muzică, regret care are a face cu acel caracter uman în care ne-am cam pierdut încrederea, în ultima vreme. Regretul sau lipsa de regret, în unele cazuri. Pentru ambele situații e nevoie de o cafea neagră și lungă, dar când spun lungă nu mă refer la lungită. O cafea bună cum numai la V60 poate ieși.

Mi-a făcut o mare plăcere să o beau citesc și recitesc, m-am bucurat de ilustrațiile atât de spontane, expresive și luminoase, marca Maira Kalman. Îmi pare rău că nu pot împărtăși mai mult, nu cred că ar fi corect, dar poți să vezi mai mult din carte chiar din mâinile autoarei, aici.

”...
When my great-grandfather (or someone else)
got the signal, he arrested all of the Romanovs,
huddled them into a basement
and the next thing you know-
well you know what happened.

          Then Lenin.
          Then Stalin.

             Then misery and more misery.

The Romanovs could have lived longer if they
had just been a teeny bit nicer to their people.

         But they had not a iota of remorse
         about anything.

         Lenin and Stalin?
         Same same.
              Not a iota of remorse.
         
         This is lack of remorse on an epic scale.

          And still we have 
          breakfast, lunch and dinner.
          And midnight snack.
          And still we sing.”

Maira Kalman, fragment din What could possibly go wrong?, 
volumul Still Life with Remorse.

Dar e suficient, scrie Maira spre final. Ar trebui să existe și bucurie.

Poți primi aceste notițe despre poezie și pe mail. Dacă nu ai primit, nu uita că trebuie să optezi pentru această variantă, ai detalii aici.

Iar dacă îți place, dă mai departe.