Dragă James,

Joyce

Dragă JIM,

Am început Ulise cu optimism, în septembrie 2024. L-am continuat cu entuziasm, admirație și un caiet nou de notițe alături, până când am început o serie de cursuri, au apărut titluri tentante prin bibliografii și, cum necum, am lăsat volumul tău deoparte, pentru mai târziu. Ai scris un roman care poate fi întrerupt oricând și reluat după un an, doi, trei, nu are importanță. Am revenit la el peste câteva lui, am făcut iar o pauză și m-am întors definitiv la începutul anului 2026. Dar n-am uitat nici unde rămăsesem - dat fiind că e vorba despre o singură zi în toate cele ȘAPTE SUTE DOUĂZECI ȘI ȘASE de pagini-, nici cât de greu e să te citesc. Au fost capitole pe care le-am parcurs de două ori, în speranța că voi reuși să pătrund sensul cuvintelor răsucite și abătute de la o logică sau ordine firească. Recitirea a ajutat, dar nu în totalitate.

Am ales traducerea recent făcută de Rareș Moldovan, despre care cei mai deștepți ca mine spun că e mult mai aproape de intenția ta, de experimentul tău lingvistic și literar. Tind să cred că așa e. Iar dacă n-ar fi existat și cele extra OPTZECI ȘI PATRU de pagini cu notițe și explicații, îți spun că aș fi fost complet pierdută și n-aș fi trecut niciodată linia de final. M-am apucat în paralel și de Odysseia. Mai întâi am ascultat varianta în engleză, prima traducere făcută de o femeie (Emily Wilson), apoi am abordat și versiunea lui Dan Sluşanschi, în română. Vezi, la ceva a folosit apropierea de Ulise, m-ai convins să mai umplu un loc gol din bagajul meu literar.

Mi-au plăcut amândouă, în moduri diferite

Când am anunțat-o pe mama mea că am terminat Ulise mi-a răspuns: Doamne ferește, și ce ai dobândit? Am râs și i-am replicat prompt: mândrie. Nu e chiar adevărat. Nu mă simt nici mai mândră de mine, nici mai inteligentă. A fost o încercare dificilă din care nu cred că am ieșit cu adevărat biruitoare, chiar dacă ochii mei au parcurs cu atenție toate paginile. Nu mi-ai dat niciun răgaz, niciun moment de respiro. Credeam că am învins un capitol, că am trecut poate de ce a fost mai greu, și ce să vezi, mă aștepta la colț următorul - cu un nou stil, o altă abordare, multiple complicații.

Chiar tu menționai, într-o scrisoare din 25 februarie 1919, către Harriet Shaw Weaver, că îți este tot atât de greu să scrii Ulise pe cât le va fi cititorilor tăi să citească. Mai târziu, în 1921, adăugai:

„Capul mi-e plin de pietriș și gunoaie, de chibrituri rupte și o mulțime de țăndări culese de „mai peste tot”. Sarcina pe care mi-am asumat-o din punct de vedere tehnic de a scrie o carte din optsprezece puncte de vedere diferite și în tot atâtea stiluri, aparent necunoscute sau nedescoperite de colegii mei de meserie, precum și natura legendei alese ar fi de-ajuns ca să tulbure echilibrul mental al oricui.”

desen în peniță și acuarelă, pe hârtie

Au fost momente în care am zis gata, dacă și paginile următoare sunt la fel, renunț, nu mai pot. Însă imediat ce creierul meu ajungea aproape de temperatura de fierbere, găseam o propoziție, un paragraf, o pagină întreagă sau poate chiar un capitol strălucind de geniul tău. Așa am mers mai departe, amăgită cu nestemate. Trebuie să înțelegi că nu ești tu de vină, doar mintea mea e, incapabilă să decodifice sau să înțeleagă toate jocurile și aluziile tale. Ți-am citit apoi scrisorile la care m-am referit puțin mai sus și am zis: AHAHA. AI ȘTIUT, AI FĂCUT TOTUL INTENȚIONAT.

Îți mai amintești rândurile pe care ți le-a trimis H.G. Wells, în 23 noiembrie 1928?

„E un lucru remarcabil fiindcă dumneata ești un om remarcabil și există în alcătuirea dumitale un geniu puternic al expresiei care a scăpat disciplinei. Dar nu cred că duce undeva. Le-ai întors spatele oamenilor de rând, nevoilor lor elementare, timpului și inteligenței lor limitate și ai creat. Care e rezultatul? Uriașe enigme. Ultimele două lucrări ale dumitale au fost mai amuzante și mai interesante de scris decât vor fi vreodată de citit. Ia-mă drept un om obișnuit. Îmi face mare plăcere să citesc cartea? Nu.”

Eu sunt omul de rând și nu mă pot hotărî dacă să împărtășesc această părere. Am avut totuși zile bune, în care lectura a fost o plăcere. Așa le-a simțit și pisica mea de rând.

Nu-ți port pică. Nici Wells nu te-a disprețuit, dimpotrivă, a fost doar onest cu tine. Ne-ai cam chinuit, dar nu atât de mult pe cât te-ai chinuit tu, atât profesional, cât și în viața personală, cu toate problemele de sănătate și vedere pe care le-ai avut. M-a îngrozit să aflu prin câte operații la ochi ai trecut, m-a revoltat să citesc de câte ori scrierile tale au fost arse, interzise, confiscate, penalizate, falsificate. A fost un drum greu, o cale pe care ai urmat-o în ciuda tuturor crizelor, cu acel sentiment al necesității fără de care arta nu poate exista, nu poate inova.

Ai știut ce ai făcut, ai înțeles că de la tine se va schimba totul. Am auzit de curând un autor descriind gelozia literară. Tu nu cred că ai simțit-o vreodată, nu aveai de ce. Doar un muritor de rând (ca mine) spune aș fi vrut să scriu eu asta, atunci când descoperă o carte bună sau o poveste inedită. N-am simțit însă nimic de genul acesta când te-am citit. Ești atât de sus încât m-ai absolvit de grijă. E ca și cum o corcodușă ar fi geloasă pe o piatră prețioasă. Nu ține, orice comparație moare când se ajunge la scriitura ta.

Mulțumesc și da am zis da voi Da.