Dialog cu Brâncuși

Un dialog imposibil (oare?) și un text mai vechi completat.

Feb 19, 2025

Această scrisoare a fost trimisă inițial în noiembrie 2023, după călătoria pe care am făcut-o pentru retrospectiva din Timișoara. Nu am mai îndrăznit asta până acum, dar pentru că astăzi este ziua lui Brâncuși și pentru că ne-am înmulțit între timp, o retrimit tuturor, cu dorința sinceră de a fi citită de toți abonații. Dacă ai citit-o deja îți spun un secret, de fapt două. Din 2023 până acum am uitat până și eu ce-am scris, așa că poți să arunci oricum o privire. Al doilea este că la final, după bibliografie, vei găsi un text pe care nu l-am arătat decât la un curs, un dialog imaginar pe care l-am purtat cu…. ei bine, știi deja cu cine.

Pentru început, rămân la ceea ce am spus când am trimis pentru prima dată acest text: simt că ar trebui să cunoaștem mai multe despre Brâncuși, să ne bucurăm că e parte din lumea noastră, că ne-a oferit șansa de a ne minuna, până în ziua de azi, în fața perfecțiunii.

Pregătirea pentru Brâncuși

Am crescut cu o poveste ambiguă și în parte greșită, despre Brâncuși. Am tot auzit că vizionarul sculptor român a fost atât de dezamăgit de ceea se întâmpla în țara lui, încât nici nu a mai vrut să audă de România, de aceea Franța a rămas casa și moștenitoarea lui. Nu l-am perceput niciodată pe Brâncuși ca pe un motiv de mândrie națională, nu am trăit timpurile și nu am avut educația potrivită pentru asta. Fac parte dintr-o generație care a moștenit o rușine de a fi român și asta e foarte greu de scos din gene.

Cu toate acestea, mă umflu în pene de fiecare dată când îi văd lucrările, la noi sau pe alte meleaguri.

E foarte rușinos că, în ciuda reputației mele de călător prin lumea mare, pe Brâncuși de la Târgu Jiu nu am avut ocazia să-l întâlnesc până acum două săptămâni. Nu eram pregătită și acum nu-mi pare deloc rău că s-a întâmplat așa târziu. Iată că a fost nevoie de expoziția de la Timișoara, cel mai bun motiv pentru a mă mobiliza și a pune mâna pe mai multe biografii ale acestui mare artist. N-am vrut să mă duc nepregătită la întâlnire.

Nu m-am trezit mult mai deșteaptă și nici cu mult mai cunoscătoare în acest subiect, chiar dacă le-am devorat în câteva zile. Sculptorul român a fost și rămâne un personaj destul de misterios, chiar și pentru cei mai erudiți. Citind aceste cărți mi-am dat în primul rând șansa de a înțelege puțin mai bine epoca în care a apărut fenomenul Brâncuși și ce a însemnat viziunea lui pentru istoria universală a artei. Mi-am dat seama că nu doar România nu l-a înțeles, că a fost un inovator greu de acceptat în lume, nu doar la noi. În al doilea rând mi-am dat voie să mă las fermecată de amintirea omului Brâncuși, ce figură aparte! Și nu în ultimul rând am mobilat spațiul acela gol din cap cu detalii și informații care să mă ajute să înțeleg mai bine ceea ce urma să văd, idei și date care să potențeze mirarea și să crească emoțiile pe care le-am avut la întâlnirea cu lucrările lui – atât cele de la Târgu Jiu, cât și cele din Muzeul de Artă de la Timișoara.

Brâncuși continuă, fără să îmi fi propus asta, seria de artiști care au trăit cu și pentru creație și despre care pot spune că din artă și-au tras vitalitatea și longevitatea. 81 de ani nu e cel mai mult posibil, dar e destul, gândindu-ne că vorbim de un om care a făcut foamea în tinerețe, a trăit două războaie mondiale și s-a războit personal cu Statele Unite, în numele sculpturii și artei moderne.

Patru biografii și un roman grafic inspirate de viața lui Brâncuși, plus două volume de corespondență, fac acum parte din biblioteca mea și sunt destul de diferite între ele. Le enumăr în bibliografia de la final, cred că sunt alegeri bune dacă vrei să-ți faci și tu, cât de cât, o idee.

Brâncuși cel infinit

Ca o coloană fără de sfârșit, viața lui Brâncuși are nenumărate fațete și o anumită ritmicitate sau repetiție. Nu-mi pot propune să o acopăr pe toată, ar fi o misiune imposibilă pentru o singură scrisoare trimisă într-o căsuță de mail. Ce vei găsi mai jos e doar o selecție personală, idei sau fapte cu care am rezonat sau care m-au impresionat, alături de imagini din expoziția de la Timișoara și din plimbarea de la Târgu Jiu.

Cum din Paris au început multe, încep și eu relatarea din Paris. Poate nu știi că tânărul Brâncuși a lucrat o perioadă scurtă ca ucenic în atelierul lui Rodin. Din fericire, în cazul acesta nu a fost valabilă teoria mea legată de colaborarea din pădure, în care puietul crește mai sănătos la umbra arborelui matur. Două personalități atât de puternice nu aveau cum să rămână alături multă vreme. Brâncuși, știind că nu se poate dezvolta la umbra apăsătoare a lui Rodin, și-a văzut curând de drumul său, pe cont propriu. De la el a preluat o perioadă tehnica figurii parțiale, prin care se pot elimina părți anatomice în favoarea expresivității. A folosit această tehnică în Rugăciune, parte dintr-un ansamblu funerar pentru care a primit comandă din România.

„Monumentul Rugăciunea a constituit, la vremea respectivă, o abatere atât de radicală nu doar de la normele statornicite ale sculpturii funerare, ci și de la reprezentările de figuri umane nude plasate într-un cimitir, încât ar fi stârnit consternare chiar și la Paris, darămite în târgușorul Buzău.”
Sanda Miller

Ulterior Brâncuși a adoptat o tehnică abandonată prin școlile de artă, aceea a cioplirii directe:

„Văd o formă într-un bloc de piatră sau într-o bucată de lemn și le pun la lucru pentru a o elibera” – repeta întotdeauna Brâncuși.

Nu a durat prea mult până când a început să simplifice formele și să caute o modalitate de a surprinde esența a ceea ce scotea la iveală din materialul pe care îl cioplea. Mai întâi au fost portretele care nu semănau, de fapt, cu anumite femei, nici măcar când acestea purtau un nume. Acestea au evoluat de la formele relativ recognoscibile, din Baroana R.F., la feminitatea pură, din Domnișoara Pogany. Când ne uităm acum la orice versiune a domnișoarei Pogany, poate să nu ne vină să credem că aceasta a stârnit scandal, alături de Nud coborând scara, pictura lui Marcel Duchamp, într-una din cele mai răsunătoare expoziții din New Yorkul anului 1913: Armory Show. Cu tot scandalul, aceasta a fost rampa de lansare a lui Brâncuși în Statele Unite.

La șapte ani după Armory Show, lucrurile aveau să o ia razna și mai și, odată cu Principesa X, inspirată de Maria Bonaparte. ”Voilà le phallus!” aveau să strige unii sau alții, la Salonul Independenților din Paris, în 1920. Indignarea generală a dus la eliminarea piesei din expoziție înainte de vernisaj. Variante ale Principesei X fuseseră deja expuse în Statele Unite, fără probleme. O piesă uluitoare pe care am văzut-o la un moment dat, dar nu mai știu unde și n-am o fotografie, iar la Timișoara nu a ajuns. Dar pot să confirm că este un portret, un falus și un androgin, în același timp. Și că asta nu mai revoltă pe nimeni acum, dar de câți ani a fost nevoie ca să acceptăm ceea ce anticii stimau – dacă nu știi la ce mă refer vizitează măcar o dată în viață un muzeu al sexului, e foarte educativ și deloc vulgar, cel puțin în partea dedicată antichității.

Dacă Principesa X nu a generat prea multe reacții în Statele Unite, țara în care au fost primii și cei mai importanți colecționari ai lui Brâncuși, adevăratul circ a început cu Măiastra, dar nu în galerii, ci în sala de judecată. Revin puțin mai jos asupra acestui subiect.

Orice artist suferă de obsesii. Obsesiilor acestea li se spune frumos „teme”, „motive” sau „subiecte” pe care artistul le abordează și le interpretează și reinterpretează, în căutarea formei perfecte de exprimare. Brâncuși a lucrat la variante ale Domnișoaei Pogany timp de aproape douăzeci de ani, a dezvoltat motivul sărutului timp de patruzeci de ani, a creat între treizeci și patru și patruzeci și trei de păsări plus alte animale mai mult sau mai puțin magice, timp de cel puțin treizeci de ani. Magia vine din felul în care s-a apropiat el de aceste subiecte terestre. Doina Lemny scrie că reluarea repetată a temelor și ciclicitatea lucrărilor sale demonstrează tocmai străduința lui Brâncuși de a ajunge la esența lucrurilor. Cu cât obiectele studiate își simplifică forma, sensul lor se îmbogățește.

Nimic nu rămâne de prisos în opera lui. Sculptorul ar fi spus următoarele, atunci când lucra la Pasărea măiastră:

„ Trebuie să iasă în relief o anumită linie. Printr-un punct trec un miliard de linii și eu trebuie să o aleg dintr-un miliard de linii pe una, o singură linie.”

Tot el își șlefuia singur, până la perfecțiune, fiecare creație în parte. Nimic nu e lăsat la întâmplare și totul e armonie pură. Când ești acolo, față în față cu operele lui, simți că tot ceea ce ți s-a spus legat de imposibilitatea perfecțiunii sau chiar frumusețea imperfecțiunii e o minciună.

Printre primele păsări s-a numărat Măiastra, din care acum se știu șapte versiuni, datate între 1910 și 1913. Măiastra a fost numită chiar așa, în limba română, de Brâncuși, poate tocmai pentru că nu e un cuvânt care să aibă aceleași semnificații în limba franceză sau engleză. Aceasta este piesa considerată de către vameșii Statelor Unite drept piesă industrială, „o bucată de metal”, nu artă, prin urmare impozitabilă. Întregul proces a stat sub o aură de ridicol și a făcut de rușine atât statul, cât și pe artiștii academici care au depus mărturie împotriva lui Brâncuși. Procesul s-a încheiat cu o victorie a artistului, un pas deosebit de important în istoria artei, în conturarea statutului artistului și în redefinirea criteriilor de evaluare a artei moderne. S-a făcut în sfârșit diferența dintre creația ca imitație și creația care dă formă ideilor.

„N-am căutat toată viața decât esența zborului”

Brâncuși

Brâncuși și lemnul

Pentru că suntem pe o publicație în care cultivăm respectul petru natură, copaci și, indirect, lemn, nu trec cu vederea felul în care se raporta Brâncuși la acest material. Toate scrierile despre artist menționează îndemânarea lui, încă din copilărie, în cioplirea și folosirea lemnului. Legendar este momentul în care a creat o vioară de la zero, din scândurile de brad recuperate de la niște cutii de ambalaj. Pe atunci își câștiga existența într-un restaurant și talentul lui deosebit, manifestat în această întâmplare, l-a ajutat să primească prima bursă și prima intrare la o școală de arte și meserii, din Craiova. De-a lungul vieții, Brâncuși și-a sculptat singur toată mobila din atelierul care era totodată casă și s-a purtat cu tot respectul cuvenit acestui minunat material.

„Lemnul are formele sale proprii, caracterul său individual, expresia sa naturală; să vrei să-i transformi calitățile înseamnă să-l anulezi și să-l faci steril.”

Brâncuși nu lucra niciodată rapid sau violent cu materialele folosite, reflecta mult înainte și le observa cu multă atenție. Când vorbea despre arta africană, mult discutată și apreciată în epoca lui, el mai spunea:

„Sălbaticii negri africani au păstrat și ei viața materialului în sculptura lor. Ei au lucrat lemnul. Nu l-au rănit, au știut cum să elimine din el părțile inutile pentru a face obiecte fetișe. Iar lemnul sculptat de africani rămâne un lemn viu și expresiv într-o formă dată de un sentiment uman.”

Primele coloane din forme romboide ale lui Brâncuși au fost sculptate în lemn și au folosit ca explorări în sine sau ca socluri pentru alte lucrări. În 1926 a creat prima coloană mai înaltă, dintr-un trunchi de copac, pentru grădina fotografului american Edward Steichen. Și uite așa, din America sărim direct la Târgu Jiu.

Complexul monumental de la Târgu Jiu

Brâncuși a visat să creeze sculpturi monumentale, în locuri publice. Era foarte impresionat de dimensiunea construcțiilor din New York și spera să poată realiza și el ceva la fel de avântat către cer. Pe lângă complexul de la Târgu Jiu, el a mai lucrat la planurile unui templu comandat de un maharajah din Indore, India, sau la o coloană infinită mai mare decât Empire State Building, gândită pentru Chicago, pe marginea lacului Michigan. Ultimele două proiecte nu au ajuns să fie realizate. Din fericire pentru noi, la Târgu Jiu lucrările au fost duse până la capăt, iar comuniștii, în ciuda abandonului sau chiar a încercărilor lor de a le distruge (au tras de coloană cu tractorul!), nu au reușit să ne lipsească de ele.

Nu am de gând să dezvolt povestea ansamblului de la Târgu Jiu, probabil că cei mai mulți dintre noi o știm, împreună cu toate semnificațiile. Interesant e felul în care criticii de artă abordează subiectul, analizând prin intermediul lui relația pe care Brâncuși a avut-o cu România. Doina Lemny consideră că acest proiect este dovada că au fost români care l-au apreciat și acceptat pe Brâncuși, chiar din timpul lui, altfel nu i-ar fi dat mână liberă să realizeze așa cum a dorit acest proiect. Tot românii au fost cei care l-au susținut financiar și i-au oferit burse pentru a studia arta, în tinerețe, în România, dar și la Paris. Pe de altă parte, în cartea Sandei Miller, relația artistului cu această comandă pare mult mai fragilă. Dincolo de entuziasmul cu care Brâncuși s-a ocupat de opera care urma să-l reprezinte în țara lui și de bucuria de a fi invitat să-și realizeze un vis chiar aproape de locul în care s-a născut, au fost și dezamăgiri. Axa care traversează orașul și care cuprinde cele trei monumente (Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii) este întreruptă de o biserică și o cale ferată. Pășind într-o zi cu soare pe Calea Eroilor, mi-am dat seama cât de interesant ar fi să poți admira coloana chiar din depărtare, să o vezi cum crește spre cer pe măsură ce te apropii de ea, lucru imposibil tocmai din cauza bisericii. Calea ferată este și ea încă acolo și nu arată bine deloc. Conform celor scrise de Sanda Miller, Brâncuși ar fi primit asigurări că biserica va fi mutată și calea ferată deviată, lucruri care sună destul de greu de crezut sau implementat și probabil că tocmai de aceea nici nu s-au întâmplat. Ba mai mult de atât, lăcașul de cult a fost sfințit, în prezența regelui Carol al-II-lea, chiar în ziua inaugurării ansamblului. Iar regele a ignorant complet opera lui Brâncuși, probabil după principiul „dacă nu mă uit poate dispare”. Dar nu e singurul rege care nu a tolerat modernismul, s-au mai văzut și prin alte case. Din alte monografii sau mărturii despre Brâncuși, citate de Sanda Miller, reiese că Brâncuși nu a mai scos nicio vorbă despre lucrările sale din România, o vreme îndelungată, nici în fața prietenilor, nici în interviuri.

Din umilul meu caiet de schițe, o relatare a experienței trăite, prin mai multe simțuri.

Adevărul trebuie să fie undeva la mijloc, mai ales pentru că s-a creat o întreagă mitologie în jurul lui Brâncuși, un artist care e posibil să fi alimentat cu bună știință misterul din jurul lui.

Moștenirea lui Brâncuși

Ce știm, din cele scrise de prietenii lui cei mai apropiați, e că dincolo de sculptorul cu barbă de profet, s-a aflat un caracter vesel, un om care știa să cânte și să danseze, un personaj pus pe șotii care, chiar dacă nu era foarte sociabil, avea tot timpul ușa deschisă la atelier pentru cei apropiați, pentru care gătea și pe care îi cucerea prin felul în care își juca rolul de gazdă. Nu mai spun de maniera teatrală în care își punea în valoare și își prezenta lucrările din atelier. Învățase fotografie de la Man Ray și știa cum să folosească lumina pentru a le pune în valoare, împreună cu mecanisme care le roteau. Atelierul era casa, lumea și expoziția lui permanentă. Era locul din care își regiza cu iscusință propriul spectacol, în fața vizitatorilor și a tuturor celor care veneau la el ca în pelerinaj și care nu puteau rămâne indiferenți după o astfel de întâlnire.

După prima vizită, Man Ray a scris:

„La prima întâlnire cu Brâncuși în atelierul lui, am fost mai impresionat decât dacă m-aș fi aflat într-o catedrală. Eram uluit de albul și de lumina încăperii... era ca și cum ai fi pătruns într-o altă lume: culoarea albă – dar, la urma urmelor, albul nu este el oare sinteza tuturor culorilor curcubeului?”

Am fost uimită când am descoperit expunerea în camere negre, în muzeu. Oare Brâncuși ar fi fost mulțumit de soluția aceasta? Lucrările sunt foarte bine luminate, atât de bine încât te deranjează că s-a pus praful pe ele. Dar când am vrut să cumpăr catalogul, am dat înapoi un pas și am amânat. Nu doar din cauza prețului, ci pentru că fotografiile din el nu au impactul pe care l-am simțit în expoziție. Fotografiile sunt pe fundal alb și ceva lipsește din ele. E greu de lucrat cu albul, încă un motiv ca să-l admirăm pe Brâncuși.

Atelierul lui cel alb, lăsat moștenire Franței și reconstruit acum la Centrul Pompidou, în Paris, e una dintre operele importante ale sculptorului.

Ce-ar mai fi de zis despre Brâncuși cel care și-a renegat patria? E asta adevărat? Un fapt e clar: Brâncuși nu și-a schimbat cetățenia decât atunci când a simțit că sfârșitul îi era aproape. Pot să îmi imaginez, punând cap la cap tot ceea ce am citit, că pentru el naționalitatea a contat mai puțin, singura preocupare fiind arta pe care a creat-o și căreia i-a purtat de grijă ca unui copil. Iar când a decis să lase moștenirea sa Franței, nu României, sunt convinsă că decizia a fost generată nu dintr-o nevoie de răzbunare pe România, ci din dorința de a-și lăsa opera în siguranță, de a-i asigura un viitor. Pentru un artist care a căutat toată viața esența, absolutul, minunea și bucuria, limitarea la un teritoriu fizic e îngustă și egoistă. Viziunea lui Brâncuși, ca orice viziune care deschide drumuri, aparține acum tuturor. În timpul lui, nici Statele Unite nu l-au înțeles pe deplin, chiar dacă e locul în care a vândut cel mai bine. Nici Franța nu i-a fost cea mai comodă casă. Nu putem acuza România pentru că nu a putut să țină între granițele ei prea strâmte un spirit atât de mare. Putem însă să ne bucurăm că avem infinitul și perfecțiunea la noi, la Târgul Jiu, putem să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Brâncuși, fizic și spiritual.

Și mai putem vedea o expoziție cu adevărat bună, la Timișoara, până pe 28 ianuarie 2024. BRÂNCUȘI: SURSE ROMÂNEȘTI ȘI PERSPECTIVE UNIVERSALE este cea mai amplă expoziție Brâncuși organizată în România în ultimii 50 de ani și aduce lucrări ale artistului de la Centre Pompidou, Tate, Fundația Guggenheim, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul de Artă Craiova, precum și din 3 colecții particulare. Mergi să o vezi și cumpără din timp bilete, ca să nu ai surprize.

„Vă dau bucurie pură, spunea el. Priviți sculpturile mele până când le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut. A fi aproape de Dumnezeu înseamnă să ieși din contingenţă, înseamnă să abordezi principiul, esența lucrurilor, să-ți îndrepți privirea către absolut.”

Sper că te-ai bucurat de această incursiune și iată „semnătura” mea a’ la Brâncuși care e deocamdată un selfie în fază de „wishful thinking”...

Alege o variantă din abonamentele cu plată sau dă mai departe această scrisoare dacă vrei să mă susții să cresc și să ajung, vreodată, la sensul real al lucrurilor, așa cum spunea Brâncuși.

Și nu uita că după bibliografie mai este o nouă povestire.

BIBLIOGRAFIE:

BRÂNCUȘI – Sanda Miller, Litera, 2022

O biografie scurtă, ușor și rapid de parcurs, o introducere bună în contextul epocii și în etapele vieții artistului.

BRÂNCUȘI SAU CUM A ÎNVĂȚAT ȚESTOASA SĂ ZBOARE – Moni Stănilă, Polirom, 2019

O biografie romanțată foarte frumos și emoționant scrisă. De citit pentru poezia ei, nu pentru veridicitate, deși mare parte dintre povestiri sunt bazate pe realitatea verificată și documentată în mai multe surse.

CONSTANTIN BRÂNCUȘI – Doina Lemny, Junimea, 2005

După toată poezia și povestea, o recapitulare cu Doina Lemny, curatoarea expoziției de la Timișoara (și alte expoziții din lume), face bine, mai ales că tot ce scrie ea este temeinic documentat și echilibrat. Păcat de felul în care e editată cartea, arată naiv din punct de vedere paginație și design. Conținutul însă e dens și bine alcătuit.

BRANCUSI VERSUS UNITED STATES – Arnaud Nebbache, Europe Comics, 2023

Un roman grafic despre procesul din Statele Unite. Realitatea în sine e hilară, dar există documente care atestă că viața bate imaginația. Iar ilustrațiile sunt grozave.

BRÂNCUȘI & DUCHAMP – povestea unei prietenii, Editura Vremea, 2019
BRÂNCUȘI & MARTHE– sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton, Editura Vremea, 2019

Bonus, un dialog inspirat de tot ceea ce am citit și de o mică expoziție văzută în București:

Dacă urcăm la cer nu cântăm pe pământ*

text de Roxana Farca

Te-am căutat azi la muzeu. Nu erai acolo. Am găsit doar câteva obiecte din zona ta.

De ce râzi? Nu râzi, ți-e dor de casă, zici. Ai senzația că ți-ai mai recunoaște satul, dacă l-ai vedea acum?

Vezi, nu e de zâmbit. Era în muzeu o machetă cu câteva case vechi din Hobița, sub un geam. Atât a rămas, o amintire. Unii spun că de acolo a venit inspirația pentru coloana ta, de la stâlpii sculptați din prispele caselor țărănești.

Sigur că nu-i cred. Adică nu știu ce să cred. Alții spun că nu e așa, mă poți lămuri?

De ce n-ar conta? Ai dreptate, povestea asta cu inspirația e doar ca să aibă ce scrie unii și alții, să se dea ei rotunzi, acum că nu mai ești pe aici ca să le spui că-s niște tâmpiți.

Da, sunt sigură că nu te interesează toate poveștile astea. Dar știi ceva, eu nu prea cred în polologhia asta cu inspirația. Cred că e tocmai pe dos.

Stai că-ți explic, nu-i vorba despre stâlpii tăi, despre altceva vorbesc. Cred că suntem cu toții niște mari prefăcuți. Niște fricoși. Ni se spune toată viața că trebuie să învățăm de la maeștri și asta nu e un lucru rău în sine. Nasol e că ajungem să o credem atât de tare, că nu mai avem curajul să ne uităm cu ochii noștri în jur. Ne lăudam cu ce și cine ne inspiră în arta noastră de parcă asta ne dă valoare, asta ne măsoară puterea, nu ceea ce facem cu adevărat.

Vezi că ești pe mute, ai vrut să zici ceva?

Nu, nu-i abureală, n-am terminat, așteaptă-mă doar puțin, încerc să-mi limpezesc ideile. Uite, îți dau un exemplu și o să fiu sinceră. Tu nu mă inspiri, dimpotrivă, mă blochez când mă uit la ce-a putut să iasă din mâinile tale. Și nu numai tu, mai sunt și alții. Dar cu tine am eu o răfuială aparte.

Râzi iar? Normal că râzi, tu ai atins perfecțiunea și ai plecat la timp. N-ai rămas să vezi cum neglijența și stângăcia devin valori. Ne prefacem că le admirăm, spunem că sunt exprimări autentice, puternice. De fapt, cred că ne dau doar satisfacția de a ne simți noi mai buni. Ni se vând statui imaginare și tot felul de gogoși, despre frumusețea imperfecțiunii în artă. Despre importanța greșelii. Ha! Aș vrea eu să-mi arate cineva unde e greșeala în arta ta. Unde e imperfecțiunea în măiastra ta, în pasărea ta în văzduh, în coloană?

Nu-i, ai dreptate. Nu-i. Pentru că tu ai șlefuit până ai ajuns la esență, nici nu e nevoie să-mi mai explici, se vede cu ochiul, se vede cu sufletul, s-ar vedea și cu mâna, dacă ar fi voie să atingi exponatele.

Ce-i cu statuia invizibilă? Nu ai aflat? Poate circulă veștile mei greu spre tine, stai că dau un search și îți arăt imediat niște titluri, pe share screen.

Vezi? Credeai că ai atins esența. Ăsta te-a luat, a redus totul până la aer și a vândut aerul pe bani buni. Opere care nu pot fi atinse, nici măcar de critică. Apropo de atins, vai, cât aș fi vrut să ating statuile tale! N-am simțit asta atât de puternic niciodată. Poate doar la Rodin. Puțin.

Nu te enerva, știu că nu a fost posibil să rămâi la umbra lui. Asta este exact ce vreau să zic, nici tu n-ai putut să te inspiri de la Rodin. Ai plecat, aveai calea ta. Te-ai uitat la el, ai priceput ce aveai de priceput și ai zis pa, la revedere. Dar vezi tu, nu toată lumea e Brâncuși. Tu ai știut că vei găsi și că vei lăsa moștenire lucrul adevărat, esența, bucuria pură.

Ba da, ți-a ieșit. Într-un fel, nici absolutul tău nu poate fi atins, nici cu mâna, nici cu fapta. Lucrările tale nu sunt ca statuile acelea de care se freacă mâinile turiștilor, să le aducă noroc. Uneori nu-i voie nici să te uiți la ele mai mult. Vrei să-ți spun ce-am pățit la Timișoara, la expoziție?

Bine, hai că-ți spun. Când am ajuns la capăt, în ultima sală, am vrut să mă întorc, să mă mai uit odată. Eram ca în transă și țineam neapărat să revăd câteva exponate în liniște, după ce scăpasem de un val de elevi aduși cu forța, în timpul săptămânii verzi. Nu m-au lăsat.

Serios, mi-au zis că nu pot să merg înapoi decât dacă intru din nou. Vizitare cu sens unic, n-am mai pățit asta în nicio expoziție, în toată lumea asta. Ce mult mi-aș fi dorit să pot intra în atelierul tău adevărat, când erai și tu acolo.

Ei hai, nu sunt chiar atât de ignorantă, știu că există. Am fost la Paris, dar n-am ajuns la Pompidou. Nu mă interesai la vremea aceea, voila, nu mă mândresc cu asta, dar am promis că voi fi sinceră. Acum mi-ar fi teamă de tine, mi-ar pieri glasul, dacă ar fi să te întâlnesc față în față. M-aș micșora și mai mult decât atunci când mă uit la operele tale. Nici nu știu cum mi-am făcut curaj acum. Noroc cu tehnologia asta, cine credea că o să ajung să vorbesc vreodată, pe zoom, cu marele Brâncuși?

Zici că nu ești și tu decât un om? Într-un fel, da. Ca tot omul, a venit vremea la un moment dat să pleci. Ca artist, ne-ai lăsat singuri față în față cu perfecțiunea, să ne holbăm la ea în timp ce ne zbatem, din ce în ce mai neputincioși și ridicoli, în glodul alunecos al incertitudinii și în mlaștina mediocrității.

Poezie? Care poezie? Frustrare, asta e ceea ce recit eu, cruda frustrare.

Și cum crezi că aș putea face asta? Să mă trag singură de păr ca să ies din mocirlă? Nu merge, am încercat.

Ce ai spus? Că e mai greu să te pui în starea de a face lucrurile decât să le faci pur și simplu? O, da! Nu te pot contrazice.

Ce-i acolo, ce ai în mână? A, nu, mulțumesc frumos, am promis că nu mai beau, o să-mi torn și eu un pahar cu apă, mi s-a uscat gâtul de atâta vorbit. Tu poți să bei un păhărel, nu mă deranjează. Habar nu aveam că vă lasă cu țuică, acolo.

Foarte tare, hai noroc, să trăiești! Ah, pardon, asta n-a sunat bine, îmi cer scuze.

Bine, nu-mi mai cer scuze, ce atâta politețuri, uită-te la tine, trăiești și acum mai bine decât mine. Și-mi place de tine când cânți și când râzi. Hai, mai cântă-mi ceva, te rog.

Microfonul? Iar ai uitat să deschizi microfonul.

*citat dintr-o scrisoare de la Brâncuși către Marthe, 1926