Povestiri și creaturi de advent (IV)

De la 19 la 24

Povestiri și desene fără miză și cenzură, ultima parte.

— Știi ce zi e azi?
— Sigur că da, suntem în nouăsprezece.
— Te iubesc, Bubulina mea adorată!
— Și eu te iubesc, dragul meu Brebenel!

N-au suportat și au plecat de acasă. După douăzeci de ani cu chicoteli, colinde, podoabe kitsch, serbări, căutare febrilă a jucăriilor din reclame, numărători și ascunzători, Crăciunul fără copii nu mai avea nicio semnificație. Să mergem undeva, oriunde, a propus ea. Să plecăm cât de departe putem, a confirmat el. Și-au făcut bagajele și s-au suit în mașină, să aprindă luminițe pe șosele și să mănânce kilometri în loc de turte dulci. La un moment dat, când au privit în oglinda retrovizoare, au văzut o pereche de ochi jucăuși iscodindu-i cu amuzament și reproș. Puteți voi fugi de Crăciun, dar pe mine cui mă lăsați, i-a apostrofat Moșul.

Domnul Clopoțel era cel dintâi când era vorba despre petreceri. Primul care zicea da, primul care se îmbrăca, primul care era gata să iasă pe ușă și primul care ar fi ajuns la ușa gazdelor, dacă nu ar fi stat după doamna Clopoțel care avea o grămadă de comentat până să zică și ea da. Dar și mai mare era grămada de rochii, de cercei și cosmetice pe care le lăsa în urmă când plecau, mereu cu mare întârziere, mereu certați. Luau întotdeauna tramvaiul douăzeci și unu pentru că doamna refuza să conducă cu tocuri și domnul abia aștepta să se cinstească. Pe toate le-ar fi înecat domnul Clopoțel într-un păhărel dacă doamna Clopoțel nu ar fi comentat, imediat ce ajungeau: dar ce târziu s-a făcut, sper că nu ai de gând să stăm prea mult.

— Ai emoții?
— Cum să n-am? Tu n-ai?
— Bineînțeles. Îmi pare rău că n-am găsit loc chiar pe douăzeci și doi.
— Ar fi fost drăguț, dar n-are importanță.
— Așa e, important e că suntem aici, acum, împreună.
— Tot am emoții.
— Și ce pot să fac?
— Să zici DA când te întreabă.

— Rudolf! Ruuudolf!
— Stai că vin. Vai de mine, dar ești cam palid! Ce s-a întâmplat, Moșule?
— E protest pe Pământ! Ce ne facem?
— Stai așa, zi-mi ce se întâmplă. Cine și de ce protestează?
— Toți. Mă rog, aproape toți. Protestează împotriva mea, cică nu mai sunt autentic, am devenit comercial. Eu nu știu dacă mai fac față, îmi dau demisia, Rudolf.
— Moșule, ia hai să ne uităm împreună. Au ornat ei bradul?
— Da.
— Au aprins ei luminițele?
— Au.
— Au dat o avere pe lumânărele parfumate din ceară de soia cu arome de brad?
— Cam da.
— S-au înghesuit ei peste tot, pe șosele, prin magazine, prin piețe?
— S-au.
— Suntem bine, Moșule. Ia de aici un Xanax și bagă un somn bun că mâine seară avem treabă, ca de obicei.

Cum s-a aflat deja din povestea 20 și 23, Moșul e în preajmă - că vrem, că nu vrem, că mai putem, că nu mai putem, că e greu, că e ușor, că plouă, că ninge sau că ne bate soarele în cap. Îți dorim să te găsească pe partea luminoasă a lumii, pe douăzeci și patru decembrie, în următoarele zile și toată viața, dacă se poate.

Sper că ți-a plăcut calendarul meu de advent și, de Sub Copac, te îmbrățișează Roxana, Alex, Ginger, Țica și Petra. Pentru că în ciuda faptului că nu se poate să fie alături de noi în această scenă, Petra împărtășește soarta Moșului: oricum și oriunde s-ar afla, este și aici.

PS: Roxana îți mulțumește și pentru că ai fost alături de ea în acest an și că ai susținut această publicație cu un abonament, cu un comentariu, cu o inimioară, cu o distribuire, cât ai putut, a contat. Să ne auzim cu bine la anul!