Povestiri și creaturi de advent (II)

De la 7 la 12

Povestiri și desene fără miză și cenzură, continuare (vezi prima parte aici).

La șapte, când a ieșit cu punga de gunoi în mână, liftul se fâțâia sus jos, purtând vecinii somnoroși care lăsau în aer parfum și aroma cafelei pe care nu apucaseră să o bea ca oamenii, acasă, la masă. Ea nu pleca niciodată așa devreme, aștepta o oră mai bună, nu suporta să îngroașe rândurile pensionarilor care nu aveau altceva mai bun de făcut decât să umple autobuzele fix când era cea mai mare nevoie de ele. Azi nu avea nevoie de transport, așa că și-a ales una dintre pălării, asortată cu pantofii și cu eșarfa, s-a asigurat că agitația din bloc s-a mai potolit, apoi a pornit încet, pe jos, către Mega. Nu mai avea decât două felii de pâine în casă și nu-și dorea să ajungă în situația neplăcută de a ține liftul ocupat mâine, la șapte dimineața, când toată lumea se grăbea la muncă. La ora aceea ea abia își lua liniștită micul dejun în bucătărie, întotdeauna după ce se ruja, se aranja puțin și ducea gunoiul.

— Câte stații avem de mers?
— Vreo opt, gen, nu-s sigur.
— Știu eu unde coborâm, vă zic.
— Băi, sper că mai găsim casa de bilete deschisă, că nu rămânem pe afară.
— Ar fi culmea să ne ducem până acolo și...
— Stați așa că mă uit eu. Bad news, e deja încisă.
— Cum, frate?
— Really? Și de ce mai stăm în autobuz?
— Calm. Hai până acolo și vedem. Dacă nu și nu, o ardem și noi prin zonă, mâncăm un covrig, îi așteptăm pe ceilalți să iasă la opt, ce putem face?

Nu i-a venit să creadă când a deschis ochii și s-a uitat la ceas. Era deja nouă. Avusese un vis care începuse într-un elicopter și se terminase în apă, ar fi murit undeva între cele două lumi dacă n-ar fi știut că e doar o închipuire. Ce ciudat e că știm mereu că visăm și ne trezim mai ales în cele mai intense momente, deși n-am vrea. În visul ei căzuse în apă dintr-un elicopter, după o serie de aventuri pe care le uitase deja, cert e că o focă o salvase, îi luase ochelarii de pe nas, fluturase din aripioară și îi spusese hasta la vista, baby, înainte să dispară din nou între valuri. Ochelarii ei nu erau pe nicăieri, dar, chioară cum era, tot a văzut ora și cei câțiva stropi de pe ecranul telefonului.

Dacă i-ar fi spus cineva că notele mari sunt cel mai greu de dus, s-ar fi străduit mai puțin, nu s-ar fi torturat să obțină mereu zece pe linie. Acum își ducea cu mândrie și chin bagajul lui plin cu formule, teorii și cuvinte, bacterii și munți, creaturi cu picioare, gheare, solzi sau blănuri, ape și vânturi, miracole și dezastre, o întreagă planetă care se dezintegra și mirosea din ce în ce mai rău în spatele lui, oricât de bine ar fi strâns sforile. Mergea și mergea, spera că va găsi până la urmă o ușă prin care să poată trece, una care să nu fie prea mică pentru el. Până în ziua în care și-a dat seama că ceea ce căra de atâta vreme în spinare era doar un mare zero.

— Țin să-ți amintesc că nu mai suntem câte unu sau una, ci împreună.

— Dar eu am fost prima.

— Ba eu am fost prima, dar tocmai despre asta e vorba, nu mai contează, ne-am ridicat deasupra condiției noastre unice. Suntem o multitudine, suntem unsprezece.

— Recunoaște că tot stai după mine, ceea ce înseamnă, în cel mai bun caz, că eu sunt prima și tu ești prima după prima.

— Mi-e rușine cu tine. Te părăsesc.

— Și ce-ai de gând să faci?

— Să scot un album solo.

— Și după aia?

— Să urc în top până pe locul întâi.

— Ha! Îmi vinzi gogoși glazurate cu „împreună” când, de fapt, tot ce vrei e să facem schimb de locuri și să fii tu prima. N-ai să vezi.

Bombonică era foarte mulțumit cu sine însuși și își rădea în staniol de fiecare dată când îi auzea pe ceilalți doisprezece frați frământându-se cu probleme de amor. Nu-i trebuia lui așa ceva, n-avea nici un chef să-și împartă dulceața cu nimeni. Sorica avea însă ochi dulci doar pentru Bombonică și și se ținea după el ca o umbră, zi după zi. Nu era o tipă urâtă, dimpotrivă, orice Bombon cu șnur la cap ar fi văzut în ea o partidă excelentă, chiar dacă puțin cam alunecoasă. Era totuși ceva la ea care-l înspăimânta, nu-și dădea seama ce, poate felul în sare sâsâia cuvintele sau zornăitul brățărilor pe care le purta mereu. Nu, nu avea de gând să se lase înghițit.

---

Dacă ți-au plăcut, dă mai departe și lasă-mi un comentariu.

Primul set, de la 1 la 6: