Povestiri și creaturi de advent (I)

De la 1 la 6

Dacă îmi place ceva cu adevărat la Crăciun este perioada de până în ajun și numărătoarea. Eu și Alexandru Farca nu facem mare lucru, dar avem un calendar de advent cu ceaiuri, respectăm obiceiul acesta de câțiva ani deja. Anul trecut, pe lângă ceaiul zilnic, eu m-am distrat desenând în caietul meu de schițe și ceva inspirat de cifra zilei respective. Nu am avut niciun scop și mi se foarte important, măcar odată pe an, să mă țin de o idee doar pentru propriul amuzament, fără așteptări sau vreo miză anume. Anul acesta mi-a fost lene să o iau de la capăt, dar mi-am propus să încerc alt exercițiu, potrivit cu pălăria de scriitor: să compun în fiecare dimineață un text liber, pornind de la desenul de anul trecut. Premisa e aceeași: jos cenzura, jos coerența, logica, adevărul și virtutea.

Am decis că public în fiecare zi atât textul (o variantă prescurtată, pentru că ce iese inițial e mai lung și mai dezlânat), cât și desenul (refăcut repejor și fără mari modificări, de data aceasta în format digital). Vei găsi la finalul acestei scrisori primele șase zile. Poți urmări calendarul meu în direct pe notes, pe facebook sau pe instagram. Cu ocazia aceasta mai testez și eu, văd cum mai merg platformele de care n-am reușit încă să mă despart de tot, chiar dacă pe telefonul meu nu vor mai ajunge niciodată și e foarte bine fără ele.

Și pentru că tot vorbim de creaturi și apropierea sărbătorilor, anunț și aici că au revenit în magazin melcii, dacă nu-i mai ții minte, iată colecția mai jos. Dacă vrei și tu să cumperi unul pentru cineva care crezi că s-ar bucura să-l primească, dă-mi un mesaj (sau un reply la mail) și, ca abonat Sub Copac, te vei bucura de o reducere.

Tu ce faci înainte de Crăciun, cum te pregătești de vacanță sau sărbătoare? Ai vreun obicei anume despre care ți-ar plăcea să-mi povestești?

---

Se plimba Unu pe stradă și se gândea la Una. Nu-și mai amintea unde o întâlnise. Să fi fost în Kiseleff 1, la petrecerea aceea unde băuse un pahar prea mult și fusese nevoit să dispară înainte de a se face de râs? Sau la vernisajul de la Galeria 1, locul acela pe val în care nu se expune decât un singur tablou și se perindă tot orașul să-l vadă, mai ceva ca la Mecca? Nici nu mai conta unde, important e că nu și-o mai putea scoate din cap. Ținea minte ce au vorbit și fusese un fraier că nu-i ceruse un număr de telefon. Nu era prima dată când i se întâmpla asta. Și dacă era ceva ce nu suporta Unu pe lumea asta, acel lucru era repetiția.

Fugeau acolo în fiecare zi, în peticul de pădure care supraviețuise în cartierul cel nou, numit Liziera. Apartamentele se vânduseră la suprapreț, tocmai pentru spațiul verde din care dezvoltatorii tăiaseră fără milă. Măcar aveau unde să se joace copiii în aer liber, fără să se rătăcească. Cei doi băieți promiteau că se vor întoarce înainte să se aprindă felinarele pe strada îngustă și se țineau de cuvânt. Asta nu o împiedica niciodată pe mama lor să-i certe când se întorceau și să se plângă pentru că erau murdari ca doi porci și puțeau ca niște pești împuțiți. Până într-o zi.

3, 2, 1, start. Și a început să alerge ca și cum nu ar mai fi avut niciun motiv să se oprească vreodată. Cândva credea că trei e jumătate de infinit, că lanțurile care-i unesc nu se vor rupe niciodată. Dar a rămas singur pe lume și infinitul s-a închis cu un clanc asurzitor, transformându-i viața în zero. Ce-i rămăsese era doar vidul din care nu putea decât să fugă, la nesfârșit

Orașul digital pare să nu aibă niciodată nevoie de somn, și-a spus ea când i-a sunat ceasul și s-a simțit asediată de notificările de pe telefon. Nici măcar nu se luminase afară, l-ar fi închis și s-ar fi aruncat înapoi sub pătură, dacă n-ar fi trebuit să-l expedieze cumva pe Andrei la școală, și azi. Se trezea întotdeauna greu, făcea mofturi la mâncare, mofturi la îmbrăcat, mofturi la încălțat. În ultima clipă își amintea că are nevoie de ceva extrem de important, dar nu știa unde l-a pus. Într-un final îi punea căciulița, îl îmbrățișa și îi spunea: „am două mâini ca să pot să fac un cerc cu ele în care să te includ pe tine, pătrățel. Să ai răbdare, vin să te iau la patru, ca de obicei.”

Se făcuse cinci, ora la care se simțea ca prinsă într-o capcană. Cei care plecaseră la patru erau deja acasă, iar cei care așteptau ora șase nu mai puteau face altceva decât să se uite la ceas, să numere minutele, să se gândească la covrigul de la colț sau la ghetuțele pentru care nu cumpăraseră nimic. Dacă nu termina raportul, putea să se facă șase degeaba, că tot acolo ar fi stat, cu ochii crocodilului pe ea. Crocodilul. Îl vedea prin geamul care le despărțea birourile. Cum s-o fi ales cu porecla asta nu știa, se angajase de puțin timp, dar se gândea că cel mai bine ar fi să-și facă treaba mai repede și să nu afle.

Tu rămâi aici, de șase, cât intru eu să caut o lumânare.
— Să stau de șase pentru ce? Să păzesc ce?
— Prost ești, băi, nu credeam că trebuie să-ți explic și asta. Stai aici și ai grijă să nu cumva să apună soarele.
— Aaaa.... ăăăă, stai puțin, cum adică? Și cum aș putea împiedica eu soarele să apună?
— De nimica nu ești bun. E simplu, în doi pași: Unu, spui încontinuu șase sași în șase saci. Doi, nu-ți iei ochii de la orizont. Ai înțeles? Ia să te văd!
— Șase sași în șase saci, șase sași în șase saci, ....
— Buuun, dă-i înainte
— șase saci în șase... hei, și dacă tot apune?
— Păi de ce crezi că intru eu aici să caut o lumânare, boule? Ca să vedem pe unde călcăm, să nu ne împiedicăm de coada girafei.