Pisica de 1000 de euro

Și nici măcar nu a fost o investiție bună

N-am încheiat anul 2025 cu nicio rezoluție în cap, poate doar cu două promisiuni făcute mie. În primul rând mi-am promis că nu mă mai plâng public, nici măcar voalat, acoperit, învăluit. Mai ții minte ce spuneam aici, în scrisoarea Un ciorchine de probleme? Ei bine, n-a fost bine. Ciorchinele s-a tot rostogolit și a antrenat la vale și mai multe întâmplări ajungând în cele din urmă, la final de an, să petrecem juma’ de Crăciun la spital și să îngrijim o pisică operată. Nu mă întreba nimic despre partea cu spitalul, noi doi suntem bine, asta e suficient. Reține doar partea cu pisica pentru că despre ea e vorba în scrisoarea de azi și pentru că despre asta pot să râd. Ceea ce mă duce la a doua promisiune, până nu mi-o încalc deja pe prima: vreau să râd și să fac și pe alții să râdă mai mult, în 2026. Se pune și râsul isteric? Se pune, dar să sperăm că va fi cu măsură - ca alcoolul sau zahărul sau statul pe scaun sau scrolatul (alege tu).

Pisica nu mai e o pisică oarecare. Acum e o pisică de cel puțin 1000 de euro. Atât ne-a costat să-i salvăm viața numitei Țica, cel puțin până la momentul în care ne-am oprit din făcut adunări. Țica e încă un animal fără de care nu a putut trăi copila și care a rămas în grija noastră și a bunicilor pentru că așa se întâmplă și să nu îți imaginezi vreodată că va funcționa altfel sau că responsabilitatea aia promisă cu jurăminte și lacrimi în ochi va fi ținută, până când animalul va muri în pace și iubire, de bătrânețe. Nici gând. N-am avut fantezii false, dar nici nu costa atât viața unui animal când am luat atâtea suflete în grije, parol. Iar din experiența pe care o avem de câțiva ani cu Ginger cel alergic și mai nou cardiac, putem spune că pisica a fost chilipir.

În ciuda preferințelor noastre pentru animale care poartă zgardă și se mulțumesc să fie plimbate în lesă, Țica a avut norocul să trăiască liberă, la curte. Nu am vrut noi să plece prin vecini, dar nu a cerut bilet de voie. Nu există poartă suficient de înaltă pentru o mâță cu suflet de explorator (oare cu cine o semăna?). N-a uitat totuși unde îi este acel casă și masă, chiar dacă am aflat că nu s-a dat înapoi de la gustările primite sau șutite de prin vecini, plus șoricei și vrăbiuțe care nu au mai apucat să fie salvate. Din câte o fi halit ea, pe ve sau pe ne ve, m-aș fi așteptat să aibă mai devreme probleme. Dar universul a fost de altă părere, s-a gândit să-i dea iarbă. Și iarba s-a făcut ghem și a blocat tot sistemul digestiv.

A slăbit, n-a mai mâncat, n-a mai băut apă, i-am făcut analize, erau bune, no bine, o fi fandosită, o fi o indigestie, am zis noi, în plină negare. Am mai stat puțin, tot n-a mâncat, tot n-a băut, am fugit cu ea la ecografie, nu cred că scăpați fără operație ne-a spus deja medicul de acolo, totuși, poate există soluții, am continuat cu negarea, dar e adevărat că abia mai pâlpâia becul pozitivismului. Era caz de operație. Urgent. Din fericire pentru ea, n-am negat și prețul.

Și uite așa s-a schimbat viața tuturor: noi ne-am ales cu un Ginger gelos pentru că trebuie să împartă cu cineva teritoriul, iar pisica s-a trezit cu noi între patru pereți, cu un câine dornic să o lingă în urechi și cu geamurile bine închise. Nu de alta, dar n-ai vrea să vezi zburând 1000 de euro chiar așa, de la etajul șapte, fâl fâl, după porumbeii bine hrăniți și giugiuliți de vecini zeloși. Nu glumesc, chiar există o doamnă care atunci când le aruncă semințe le vorbește: așa iubiții lui mama, așa puii mei, hai, papă și tu, uite, și tu, hai la mama iubiții mei iubiți, gata, gata, lăsați și vrăbiuțele să pape.... Fix discursul pe care îl țin și eu ca să îl amețesc pe Ginger când hrănesc pisica și n-am chef să o închid și să o uit în baie și trebuie să-l țin pe el lângă mine cu recompense. Măcar Ginger e surd și nu mă aude, nu mă fac de râs. Asta nu-i taie însă pofta după mâncarea gastro pe care o savurează tacticos dumneaei și pe care el nu o poate primi în primul rând pentru că e câine, îl al doilea rând pentru că e un câine alergic. A fost suficient un moment de neatenție și l-am prins plin de granule la gură. Asta ne-a obligat să mutăm tăvița pisicii în cadă, nu de alta, dar nu ne dorim încă o ocluzie, de data asta cu nisip care face bulgări în stomac.

Una peste alta e chiar antrenant să ai două codițe prin casă, te mai scot din zilele negre, una toarce, altul sforăie, una zgârie când n-are chef să fie mângâiată, altul vrea mângâiat non-stop, una fură moațele de pe masă, altul preia ștafeta de pe jos, mai ai motive să râzi și să simți că viața nu e chiar atât de complicată.

Și știi ce e cel mai amuzant, în toată afacerea pe care am făcut-o cu Țica? Că investiția nu e nici măcar valabilă pe termen lung. Pisica are deja peste unsprezece anișori, foarte aproape de doisprezece de fapt.

Cam atât despre asta, iar ție îți doresc un an cu multe zâmbete și afaceri profitabile!

Imagine surprinsă chiar în timp ce redactam scrisoarea aceasta.

PS:

Pentru iubitorii de pisici de pe aici, țin să menționez, doar în cazul în care nu s-a înțeles deja, că sarcasmul din text e intenționat, că nu regretăm „investiția” și că ne-am asumat, de la bun început, surprizele și responsabilitatea. Iar ca să nu contrazic de tot locul în care te afli, Sub Copac, scot de la arhivă și o fotografie cu pisica atunci când nu valora atât și se punea pe vânat în copacul potrivit.

și puțin mai târziu, povestind pe facebook despre altfel de zile de vânătoare: