Perfect Brâncuși

Impresii de la Timișoara și Târgu Jiu

După o mică pauză în care m-am ocupat cu umblatul și studiatul, nici n-am știut despre ce să scriu mai întâi. Aș fi vrut să spun câte ceva despre capitala europeană, despre sit+read artbook fair, un plop bătrân sau ce mai era de văzut prin Timișoara, dar Brâncuși a fost eroul principal al lunii trecute și am deja prea multe de împărtășit ca să încerc să mai acopăr și alte subiecte. Poate cu alte ocazii sau poate reușesc, împreună cu șeful fotografiilor, să scriem mai multe despre Timișoara pe LumeaMare, acolo unde i-ar sta cel mai bine.

Simt că ar trebui să cunoaștem mai multe despre Brâncuși, să ne bucurăm că e parte din lumea noastră, că ne-a oferit șansa de a ne minuna, până în ziua de azi, în fața perfecțiunii.

Pregătirea pentru Brâncuși

Am crescut cu o poveste ambiguă și în parte greșită, despre Brâncuși. Am tot auzit că vizionarul sculptor român a fost atât de dezamăgit de ceea se întâmpla în țara lui, încât nici nu a mai vrut să audă de România, de aceea Franța a rămas casa și moștenitoarea lui. Nu l-am perceput niciodată pe Brâncuși ca pe un motiv de mândrie națională, nu am trăit timpurile și nu am avut educația potrivită pentru asta. Fac parte dintr-o generație care a moștenit o rușine de a fi român și asta e foarte greu de scos din gene.

Cu toate acestea, mă umflu în pene de fiecare dată când îi văd lucrările, la noi sau pe alte meleaguri.

E foarte rușinos că, în ciuda reputației mele de călător prin lumea mare, pe Brâncuși de la Târgu Jiu nu am avut ocazia să-l întâlnesc până acum două săptămâni. Nu eram pregătită și acum nu-mi pare deloc rău că s-a întâmplat așa târziu. Iată că a fost nevoie de expoziția de la Timișoara, cel mai bun motiv pentru a mă mobiliza și a pune mâna pe mai multe biografii ale acestui mare artist. N-am vrut să mă duc nepregătită la întâlnire.

Nu m-am trezit mult mai deșteaptă și nici cu mult mai cunoscătoare în acest subiect, chiar dacă le-am devorat în câteva zile. Sculptorul român a fost și rămâne un personaj destul de misterios, chiar și pentru cei mai erudiți. Citind aceste cărți mi-am dat în primul rând șansa de a înțelege puțin mai bine epoca în care a apărut fenomenul Brâncuși și ce a însemnat viziunea lui pentru istoria universală a artei. Mi-am dat seama că nu doar România nu l-a înțeles, că a fost un inovator greu de acceptat în lume, nu doar la noi.  În al doilea rând mi-am dat voie să mă las fermecată de amintirea omului Brâncuși, ce figură aparte! Și nu în ultimul rând am mobilat spațiul acela gol din cap cu detalii și informații care să mă ajute să înțeleg mai bine ceea ce urma să văd, idei și date care să potențeze mirarea și să crească emoțiile pe care le-am avut la întâlnirea cu lucrările lui – atât cele de la Târgu Jiu, cât și cele din Muzeul de Artă de la Timișoara.

Brâncuși continuă, fără să îmi fi propus asta, seria de artiști care au trăit cu și pentru creație și despre care pot spune că din artă și-au tras vitalitatea și longevitatea. 81 de ani nu e cel mai mult posibil, dar e destul, gândindu-ne că vorbim de un om care a făcut foamea în tinerețe, a trăit două războaie mondiale și s-a războit personal cu Statele Unite, în numele sculpturii și artei moderne.

Patru biografii și un roman grafic inspirate de viața lui Brâncuși, plus două volume de corespondență, fac acum parte din biblioteca mea și sunt destul de diferite între ele. Le enumăr în bibliografia de la final, cred că sunt alegeri bune dacă vrei să-ți faci și tu, cât de cât, o idee.

Brâncuși cel infinit

Ca o coloană fără de sfârșit, viața lui Brâncuși are nenumărate fațete și o anumită ritmicitate sau repetiție. Nu-mi pot propune să o acopăr pe toată, ar fi o misiune imposibilă pentru o singură scrisoare trimisă într-o căsuță de mail. Și așa substack îmi spune mereu că postările mele sunt prea lungi petru mail.

Ce vei găsi mai jos e doar o selecție personală, idei sau fapte cu care am rezonat sau care m-au impresionat, alături de imagini din expoziția de la Timișoara și din plimbarea de la Târgu Jiu.

Cum din Paris au început multe, încep și eu relatarea din Paris. Poate nu știi că tânărul Brâncuși a lucrat o perioadă scurtă ca ucenic în atelierul lui Rodin. Din fericire, în cazul acesta nu a fost valabilă teoria mea legată de colaborarea din pădure, în care puietul crește mai sănătos la umbra arborelui matur. Două personalități atât de puternice nu aveau cum să rămână alături multă vreme. Brâncuși, știind că nu poate dezvolta la umbra apăsătoare a lui Rodin, și-a văzut curând de drumul său, pe cont propriu. De la el a preluat o perioadă tehnica figurii parțiale, prin care se pot elimina părți anatomice în favoarea expresivității. A folosit această tehnică în Rugăciune, parte dintr-un ansamblu funerar pentru care a primit comandă din România.

„Monumentul Rugăciunea a constituit, la vremea respectivă, o abatere atât de radicală nu doar de la normele statornicite ale sculpturii funerare, ci și de la reprezentările de figuri umane nude plasate într-un cimitir, încât ar fi stârnit consternare chiar și la Paris, darămite în târgușorul Buzău.”

Sanda Miller

Ulterior Brâncuși a adoptat o tehnică abandonată prin școlile de artă, aceea a cioplirii directe:

„Văd o formă într-un bloc de piatră sau într-o bucată de lemn și le pun la lucru pentru a o elibera” – repeta întotdeauna Brâncuși.

Nu a durat prea mult până când a început să simplifice formele și să caute o modalitate de a surprinde esența a ceea ce scotea la iveală din materialul pe care îl cioplea. Mai întâi au fost portretele care nu semănau, de fapt, cu anumite femei, nici măcar când acestea purtau un nume. Acestea au evoluat de la formele relativ recognoscibile, din Baroana R.F., la feminitatea pură, din Domnișoara Pogany. Când ne uităm acum la orice versiune a domnișoarei Pogany, poate să nu ne vină să credem că aceasta a stârnit scandal, alături de Nud coborând scara, pictura lui Marcel Duchamp, într-una din cele mai răsunătoare expoziții din New Yorkul anului 1913: Armory Show. Cu tot scandalul, aceasta a fost rampa de lansare a lui Brâncuși în Statele Unite.

La șapte ani după Armory Show, lucrurile aveau să o ia razna și mai și, odată cu Principesa X, inspirată de Maria Bonaparte. ”Voilà le phallus!” aveau să strige unii sau alții, la Salonul Independenților din Paris, în 1920. Indignarea generală a dus la eliminarea piesei din expoziție înainte de vernisaj. Variante ale Principesei X fuseseră deja expuse în Statele Unite, fără probleme. O piesă uluitoare pe care am văzut-o la un moment dat, dar nu mai știu unde și n-am o fotografie, iar la Timișoara nu a ajuns. Dar pot să confirm că este un portret, un falus și un androgin, în același timp. Și că asta nu mai revoltă pe nimeni acum, dar de câți ani a fost nevoie ca să acceptăm ceea ce anticii stimau – dacă nu știi la ce mă refer vizitează măcar o dată în viață un muzeu al sexului, e foarte educativ și deloc vulgar, cel puțin în partea cu istoria antică.

Dacă Principesa X nu generase prea multe reacții în Statele Unite, țara în care au fost primii și cei mai importanți colecționari ai lui Brâncuși, adevăratul circ a început cu Măiastra, dar nu în galerii, ci în sala de judecată. Revin puțin mai jos asupra acestui subiect.

Orice artist suferă de obsesii. Obsesiilor acestea li se spune frumos „teme”, „motive” sau „subiecte” pe care artistul le abordează și le interpretează și reinterpretează, în căutarea formei perfecte de exprimare. Brâncuși a lucrat la variante ale Domnișoaei Pogany timp de aproape douăzeci de ani, a dezvoltat motivul sărutului timp de patruzeci de ani, a creat între trezeci și patru și patruzeci și trei de păsări plus alte animale mai mult sau mai puțin magice, timp de cel puțin treizeci de ani. Magia vine din felul în care s-a apropiat el de aceste subiecte terestre. Doina Lemny scrie că reluarea repetată a temelor și ciclicitatea lucrărilor sale demonstrează tocmai străduința lui Brâncuși de a ajunge la esența lucrurilor. Cu cât obiectele studiate își simplifică forma, sensul lor se îmbogățește.

Nimic nu rămâne de prisos în opera lui. Sculptorul ar fi spus următoarele, atunci când lucra la Pasărea măiastră:

„ Trebuie să iasă în relief o anumită linie. Printr-un punct trec un miliard de linii și eu trebuie să o aleg dintr-un miliard de linii pe una, o singură linie.”

Tot el își șlefuia singur, până la perfecțiune, fiecare creație în parte. Nimic nu e lăsat la întâmplare și totul e armonie pură. Când ești acolo, față în față cu operele lui, simți că tot ceea ce ți s-a spus legat de imposibilitatea perfecțiunii sau chiar frumusețea imperfecțiunii e o minciună.

Printre primele păsări s-a numărat Măiastra, din care acum se știu șapte versiuni, datate între 1910 și 1913. Măiastra a fost numită chiar așa, în limba română, de Brâncuși, poate tocmai pentru că nu e un cuvânt care să aibă aceleași semnificații în limba franceză sau engleză. Aceasta este piesa considerată de către vameșii Statelor Unite drept piesă industrială, „o bucată de metal”, nu artă, prin urmare impozitabilă. Întregul proces a stat sub o aură de ridicol și a făcut de rușine atât statul, cât și pe artiștii academici care au depus mărturie împotriva lui Brâncuși. Procesul s-a încheiat cu o victorie a artistului, un pas deosebit de important în istoria artei, în conturarea statutului artistului și în redefinirea criteriilor de evaluare a artei moderne. S-a făcut în sfârșit diferența dintre creația ca imitație și creația care dă formă ideilor.

„N-am căutat toată viața decât esența zborului”

Brâncuși

Brâncuși și lemnul

Pentru că suntem pe o publicație în care cultivăm respectul petru natură, copaci și, indirect, lemn, nu trec cu vederea felul în care se raporta Brâncuși la acest material. Toate scrierile despre artist menționează îndemânarea lui, încă din copilărie, în cioplirea și folosirea lemnului. Legendar e momentul în care a creat o vioară de la zero, din niște scândurele de brad recuperate de la niște cutii de ambalaj. Pe atunci își câștiga existența într-un restaurant și talentul lui deosebit, manifestat în această întâmplare, l-a ajutat să primească prima bursă și prima intrare la o școală de arte și meserii, din Craiova. De-a lungul vieții, Brâncuși și-a sculptat singur toată mobila din atelierul care era totodată casă și s-a purtat cu tot respectul cuvenit acestui minunat material.

„Lemnul are formele sale proprii, caracterul său individual, expresia sa naturală; să vrei să-i transformi calitățile înseamnă să-l anulezi și să-l faci steril.”

Brâncuși nu lucra niciodată rapid sau violent cu materialele folosite, reflecta mult înainte și le observa cu multă atenție. Când vorbea despre arta africană, mult discutată și apreciată în epoca lui, el mai spunea:

„Sălbaticii negri africani au păstrat și ei viața materialului în sculptura lor. Ei au lucrat lemnul. Nu l-au rănit, au știut cum să elimine din el părțile inutile pentru a face obiecte fetișe. Iar lemnul sculptat de africani rămâne un lemn viu și expresiv într-o formă dată de un sentiment uman.”

Primele coloane din forme romboide ale lui Brâncuși au fost sculptate în lemn și au folosit ca explorări în sine sau ca socluri pentru alte lucrări. În 1926 a creat prima coloană mai înaltă, dintr-un trunchi de copac, pentru grădina fotografului american Edward Steichen. Și uite așa, din America sărim direct la Târgu Jiu.

Complexul monumental de la Târgu Jiu

Brâncuși a visat să creeze sculpturi monumentale, în locuri publice. Era foarte impresionat de dimensiunea construcțiilor din New York și spera să poată realiza și el ceva la fel de avântat către cer. Pe lângă complexul de la Târgu Jiu, el a mai lucrat la planurile unui templu comandat de un maharajah din Indore, India, sau la o coloană infinită mai mare decât Empire State Building, gândită pentru Chicago, pe marginea lacului Michigan. Ultimele două proiecte nu au ajuns să fie realizate. Din fericire pentru noi, la Târgu Jiu lucrările au fost duse până la capăt, iar comuniștii, în ciuda abandonului sau chiar a încercărilor lor de a le distruge (au tras de coloană cu tractorul!), nu au reușit să ne lipsească de ele.

Nu am de gând să dezvolt povestea ansamblului de la Târgu Jiu, probabil că cei mai mulți dintre noi o știm, împreună cu toate semnificațiile. Interesant e felul în care criticii de artă abordează subiectul, analizând prin intermediul lui relația pe care Brâncuși a avut-o cu România. Doina Lemny consideră că acest proiect este dovada că au fost români care l-au apreciat și acceptat pe Brâncuși, chiar din timpul lui, altfel nu i-ar fi dat mână liberă să realizeze așa cum a dorit acest proiect. Tot românii au fost cei care l-au susținut financiar și i-au oferit burse pentru a studia arta, în tinerețe, în România, dar și la Paris. Pe de altă parte, în cartea Sandei Miller, relația artistului cu această comandă pare mult mai fragilă. Dincolo de entuziasmul cu care Brâncuși s-a ocupat de opera care urma să-l reprezinte în țara lui și de bucuria de a fi invitat să-și realizeze un vis chiar  aproape de locul în care s-a născut, au fost și dezamăgiri. Axa care traversează orașul și care cuprinde cele trei monumente (Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii) este întreruptă de o biserică și o cale ferată. Pășind într-o zi cu soare pe Calea Eroilor, mi-am dat seama cât de interesant ar fi să poți admira coloana chiar din depărtare, să o vezi cum crește spre cer pe măsură de te apropii de ea, lucru imposibil tocmai din cauza bisericii. Calea ferată este și ea încă acolo și nu arată bine deloc. Conform celor scrise de Sanda Miller, Brâncuși ar fi primit asigurări că biserica va fi mutată și calea ferată deviată, lucruri care sună destul de greu de implementat și probabil că tocmai de aceea nici nu s-au întâmplat. Ba mai mult de atât, lăcașul de cult a fost sfințit, în prezența regelui Carol al-II-lea, chiar în ziua inaugurării ansamblului. Iar regele a ignorant complet opera lui Brâncuși, probabil urmând principiul „dacă nu mă uit poate dispare”. Dar nu e singurul rege care nu a tolerat modernismul, s-au mai văzut și prin alte case. Din alte monografii sau mărturii despre Brâncuși, citate de Sanda Miller, reiese că Brâncuși nu a mai scos nicio vorbă despre lucrările sale din România, o vreme îndelungată, nici în fața prietenilor, nici în interviuri.

Din umilul meu caiet de schițe, o relatare a experienței trăite, prin mai multe simțuri.

Adevărul trebuie să fie undeva la mijloc, mai ales pentru că s-a creat o întreagă mitologie în jurul lui Brâncuși, un artist care e posibil să fi alimentat cu bună știință misterul din jurul lui.

Moștenirea lui Brâncuși

Ce știm, din cele scrise de prietenii lui cei mai apropiați, e că dincolo de sculptorul cu barbă de profet, s-a aflat un caracter vesel, un om care știa să cânte și să danseze, un personaj pus pe șotii care, chiar dacă nu era foarte sociabil, avea tot timpul ușa deschisă la atelier pentru cei apropiați, pentru care gătea și pe care îi cucerea prin felul în care își juca rolul de gazdă. Nu mai spun de maniera teatrală în care își punea în valoare și își prezenta lucrările din atelier. Învățase fotografie de la Man Ray și știa cum să folosească lumina pentru a le pune în valoare, împreună cu mecanisme care le roteau. Atelierul era casa, lumea și expoziția lui permanentă. Era locul din care își regiza cu iscusință propriul spectacol, în fața vizitatorilor și a tuturor celor care veneau la el ca în pelerinaj și care nu puteau rămâne indiferenți după o astfel de întâlnire.

După prima vizită, Man Ray a scris:

„La prima întâlnire cu Brâncuși în atelierul lui, am fost mai impresionat decât dacă m-aș fi aflat într-o catedrală. Eram uluit de albul și de lumina încăperii... era ca și cum ai fi pătruns într-o altă lume: culoarea albă – dar, la urma urmelor, albul nu este el oare sinteza tuturor culorilor curcubeului?”

Am fost uimită când am descoperit expunerea în camere negre, în muzeu. Oare Brâncuși ar fi fost mulțumit de soluția aceasta? Lucrările sunt foarte bine luminate, atât de bine încât te deranjează că s-a pus praful pe ele. Dar când am vrut să cumpăr catalogul, am dat înapoi un pas și am amânat. Nu doar din cauza prețului, ci pentru că fotografiile din el nu au impactul pe care l-am simțit în expoziție. Fotografiile sunt pe fundal alb și ceva lipsește din ele. E greu de lucrat cu albul, încă un motiv ca să-l admirăm pe Brâncuși.

Atelierul lui cel alb, lăsat moștenire Franței și reconstruit acum la Centrul Pompidou, în Paris, e una dintre operele importante ale sculptorului.

Ce-ar mai fi de zis despre Brâncuși cel care și-a renegat patria? E asta adevărat? Un fapt e clar: Brâncuși nu și-a schimbat cetățenia decât atunci când a simțit că sfârșitul îi era aproape. Pot să îmi imaginez, punând cap la cap tot ceea ce am citit, că pentru el naționalitatea a contat mai puțin, singura preocupare fiind arta pe care a creat-o și căreia i-a purtat de grijă ca unui copil. Iar când a decis să lase moștenirea sa Franței, nu României, sunt convinsă că decizia a fost generată nu dintr-o nevoie de răzbunare pe România, ci din dorința de a-și lăsa opera în siguranță, de a-i asigura un viitor. Pentru un artist care a căutat toată viața esența, absolutul, minunea și bucuria, limitarea la un teritoriu fizic e îngustă și egoistă. Viziunea lui Brâncuși, ca orice viziune care deschide drumuri, aparține acum tuturor. În timpul lui, nici Statele Unite nu l-au înțeles pe deplin, chiar dacă e locul în care a vândut cel mai bine. Nici Franța nu i-a fost cea mai comodă casă. Nu putem acuza România pentru că nu a putut să țină între granițele ei prea strâmte un spirit atât de mare. Putem însă să ne bucurăm că avem infinitul și perfecțiunea la noi, la Târgul Jiu, putem să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Brâncuși, fizic și spiritual.

Și mai putem vedea o expoziție cu adevărat bună, la Timișoara, până pe 28 ianuarie 2024. BRÂNCUȘI: SURSE ROMÂNEȘTI ȘI PERSPECTIVE UNIVERSALE este cea mai amplă expoziție Brâncuși organizată în România în ultimii 50 de ani și aduce lucrări ale artistului de la Centre Pompidou, Tate, Fundația Guggenheim, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul de Artă Craiova, precum și din 3 colecții particulare. Mergi să o vezi și cumpără din timp bilete, ca să nu ai surprize.

„Vă dau bucurie pură, spunea el. Priviți sculpturile mele până când le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut. A fi aproape de Dumnezeu înseamnă să ieși din contingenţă, înseamnă să abordezi principiul, esența lucrurilor, să-ți îndrepți privirea către absolut.”

Sper că te-ai bucurat de această incursiune și iată „semnătura” mea a’ la Brâncuși care e deocamdată un selfie în fază de „wishful thinking”...

Săptămâna viitoare fac mărturisiri (aproape) complete legate de ce am mai desenat / în ultima vreme, plus atelierele la care m-am înscris ca flămânda și care mi-au arătat tot felul de lucruri interesante și nu neapărat dezirabile, despre mine. Alege o variantă din abonamentele cu plată sau dă mai departe această scrisoare dacă vrei să mă susții să cresc și să ajung, vreodată, la sensul real al lucrurilor, așa cum spunea Brâncuși.

---

Nu uita că dacă recomanzi această publicație unui prieten și acesta se abonează cu plată, ai și tu niște avantaje, despre care am scris aici.

---

BIBLIOGRAFIE:

• BRÂNCUȘI – Sanda Miller, Litera, 2022

O biografie scurtă, ușor și rapid de parcurs, o introducere bună în contextul epocii și în etapele vieții artistului.

• BRÂNCUȘI SAU CUM A ÎNVĂȚAT ȚESTOASA SĂ ZBOARE – Moni Stănilă, Polirom, 2019

O biografie romanțată foarte frumos și emoționant scrisă. De citit pentru poezia ei, nu pentru veridicitate, deși mare parte dintre povestiri sunt bazate pe realitatea verificată și documentată în mai multe surse.

• CONSTANTIN BRÂNCUȘI – Doina Lemny, Junimea, 2005

După toată poezia și povestea, o recapitulare cu Doina Lemny, curatoarea expoziției de la Timișoara (și alte expoziții din lume), face bine, mai ales că tot ce scrie ea este temeinic documentat și echilibrat. Păcat de felul în care e editată cartea, arată naiv din punct de vedere paginație și design. Conținutul însă e dens și bine alcătuit.

• BRANCUSI VERSUS UNITED STATES – Arnaud Nebbache, Europe Comics, 2023

Un roman grafic despre procesul din Statele Unite. Realitatea în sine e hilară, dar există documente care atestă că viața bate imaginația. Iar ilustrațiile sunt grozave.

• BRÂNCUȘI & DUCHAMP – povestea unei prietenii, Editura Vremea, 2019

• BRÂNCUȘI & MARTHE– sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton, Editura Vremea, 2019