Când nu ai nicio veste de la mine două săptămâni, poți ști că nu s-a întâmplat nimic, e doar perioada de pauză pe care o iau măcar o dată pe lună, între două scrisori. Dacă depășesc perioada aceasta, ori am pățit ceva, ori sunt în plin „flux” cu un proiect la care lucrez. Din fericire e vorba de a doua variantă acum, motiv pentru care această scrisoare a întârziat și, ca să nu amân și mai mult, îi lipsește componenta vizuală obișnuită.
Așa că, dragă cititor, dragă cititoare, află mai întâi de la mine că sunt bine sănătoasă,
ceea ce îți doresc și domniei tale.
Parafraza de mai sus e inspirată de Theodoros, de Mircea Cărtrescu. O cărămidă de carte pe care o țin în mână începând din februarie și care s-a dovedit a fi mai mult decât o cărămidă, apropiindu-se, prin proporțiile sale, de un zid chinezesc. Chiar dacă acțiunea, personajele și limbajul în care e scrisă aparțin secolului 19, povestea aceasta e înspăimântător de potrivită cu ceea ce trăim sau observăm că se întâmplă acum. Nu e despre Putin, nici despre Trump, dar ar putea fi, înverșunarea pentru a ajunge în vârful puterii fiind la fel de puternică, indiferent de secol.
Limba e veche, dar are un farmec al ei care, cel puțin pe mine mă încântă. Îmi plac sonoritatea, influențele evidente din alte limbi și sentimentul de autenticitate pe care mi-l dă, detalii care par să se dilueze tot mai mult în exprimarea modernă. Recitind de curând 1984, nu în varianta originală, ci sub forma unui roman grafic extraordinar ilustrat de Xavier Coste, mi-am amintit de încă o idee vizionară pe care a avut-o George Orwell, atunci când a fabulat despre neolimbă, limba din care se taie și se scurtează tot ce poate fi în plus sau nuanțat. În altă ordine de idei, tot în 1984 se menționează momentul în care Rusia ocupă Europa. Nu-mi rămâne decât să-mi doresc ca măcar cu asta să fi greșit, Orwell.
Aș reveni încă puțin asupra lui Theorodos, primul roman de Cărtărescu pe care l-am citit. Nu știu ce m-a ținut departe de acest autor, poate faptul că generează reacții opuse și ciudate, poate o teamă că e pretențios și greu de citit, nu știu. Am mai citit poezii și mi-au plăcut, așa că m-am aruncat fără prea multă pregătire în această construcție gigantică de roman. Am găsit multă inspirație și documentare istorică la temelia lui, elemente fantastice în cerul de deasupra, un sarcasm mereu prezent care leagă (sau prăjește) totul și, printre altele, un oarecare misoginism într-un roman preponderent masculin ce afișează o impresionantă panoplie de denumiri și descrieri pentru organele genitale feminine. Mi-a părut rău că nu le-am notat la vreme ca să fac o listă - să fie doar o alegere a scriitorului sau o obsesie a omului? Mi s-a mai părut foarte interesantă alegerea vocii naratorului și modul în care acesta se raportează la personajul principal, m-a pus pe gânduri. Așa cum m-a pus pe gânduri Theodoros însuși, o întrupare a minciunii și cruzimii îmbrățișate de un personaj care nu vrea decât să domine lumea și pentru asta e gata să își piardă orice sclipire de umanitate. Sună familiar, nu? Nu-mi place să disec și să dau prea multe detalii, ceea ce apreciez eu poate fi criticat de alții, vreau doar să subliniez că nu m-am izbit cu capul de zid (ul chinezesc) citind acest roman. O recenzie care mi s-a părut destul de echilibrată și care oferă mai multe detalii poate fi citită pe Scena 9.
Ăsta era sfârșitul cărții vieții tale, scrisă în ceruri de îngeri? Atunci mai curând n-avea să fie nicio carte, căci pentru sorțile fericite era de-ajuns o singură filă. Iar tu nu erai om de o singură filă, și n-ai fi putut fi astfel nici pentru însuși mântuirea sufletului tău, Theodoros. Soarta ta era să fii împărat și, deși în acea clipă nici nu știai cum se va împlini acest vis, simțeai din toate baierele inimii tale că acea soartă tot avea să te-ajungă, prăbușească-se lumea-n prăpastie și-n nimicul din care să făcuse.
În februarie am mai citit Tomorrow and Tomorrow and Tomorrow, de Gabrielle Zevin. De fapt am ascultat-o în engleză și bine am făcut, cred că n-aș fi terminat-o altfel pentru că am simțit tentația de a o abandona după o vreme.
Am avut sentimente amestecate legate de lectura aceasta. Am știut că e foarte mult despre gaming, domeniu cu care nu rezonez deloc, dar i-am dat o șansă și am avut încredere că e mai mult de atât și că poate fi citită și de un afon. ȘI ce să vezi, așa cum am scris pe grupul de lectură din care fac parte cu entuziasm, am dat peste un Cărtărescu al gamingului. Prea multe detalii, prea multe explicații, parcă prea ostentativă dorința autoarei de a arăta ce bine s-a documentat pe subiect. Are totuși capitole creative și multe fragmente sensibil scrise, cele care o ridică dincolo de banal. Am găsit și un lucru pozitiv în tot excesul acesta de detalii și am fost recunoscătoare că măcar așa am aflat mai multe despre ce înseamnă creația din spatele jocurilor. În rest, personajele nu sunt total credibile, relația dintre ele nici atât. Am avut uneori senzația că citesc o carte motivațională americană, n-aș putea explica de ce, probabil pentru că am găsit cam multe clișee și vorbe citabile. M-a mai îngrijorat apologia pe care o face jocurilor, prezentându-le aproape ca pe o terapie. Hm, nu știu ce să zic. Dar până la urmă recunosc că m-a prins și că am dus-o până la capăt, fără regrete. Aș recomanda-o? Poate unor persoane tinere, dar nu atât de tinere încât să creadă că dependența de jocuri e soluția la problemele lumii. Sau unor părinți care vor să înțeleagă. Aș reciti-o? Nu.
“What is a game?" Marx said. "It's tomorrow, and tomorrow, and tomorrow. It's the possibility of infinite rebirth, infinite redemption. The idea that if you keep playing, you could win. No loss is permanent, because nothing is permanent, ever.”
Pentru că am pomenit mai sus de un roman grafic, revin asupra acestui subiect care mă preocupă mult în ultima vreme, din perspectiva cursului pe care îl urmez. Nu știu dacă te interesează și pe tine, dar fac o listă cu cele mai recente achiziții, cu nota că toate mi s-au părut excepționale:
The Gigantic Beard that Was Evil – Stephen Collins
Sosirea – Shaun Tan
Casa Veselă – Alison Bechdel
Earthling - Aisha Franz
Chicken with plums – Marjane Satrapi
Dacă vei căuta descrierile pentru aceste cărți, vei vedea că fiecare adoptă o temă destul de întunecată sau măcar complicată a firii umane.
În paralel, pe lângă poezia pe care o citesc dimineața la cafea (cu riscul de a mă deprima deseori, prin felul în care reflectă la rândul ei tragedia și partea întunecată din lume), mai strecor și puțină proză scurtă. Am acum pe raft Bosnia. Partaj de Miruna Vlada și Defalcare de Lydia Davis.
Oameni de toate vârstele sunt angajați de primărie să pară nebuni, ca noi, ceilalți, să ne simțim sănătoși. Unii dintre lunatici sunt și cerșetori, ca să ne simțim sănătoși și bogați în același timp
Vineri seara aveam nevoie de o pauză de la orice, mai eram și singură acasă, așa că am turnat un pahar cu vin, am pus niște chipsuri de cartofi într-un castron și, încercând să nu mă las bântuită de sentimentul că sunt pe cale să comit un păcat (mă refer la chipsuri, nu la vin), am dat play la NIMONA. Animație nominalizată la Oscar, o bucurie de film care mi-a umplut seara cu hohote, Jur că a fost filmul, nu vinul. Subiectul nu e vesel, chiar dacă personajele și dialogul sunt hilare. E vorba despre intoleranță, despre cum societatea îi poate transforma pe cei diferiți în adevărați monștri. Musai să-l vezi, când ai un moment de „low battery”, e pe Netflix.
Tot despre intoleranță e vorba și în piesa de teatru pe care am văzut-o în februarie: Eu sunt propria mea soție, de Dough Wright, interpretată strălucitor de un singur actor care poartă mai multe voci și o fustă: Gabi Constantin.
Dincolo de tema LGBT, care nu mi s-a părut a fi dominantă, spectacolul e o meditație aproape dureroasă asupra regimurilor opresive, asupra inadecvării și consecințelor neîncadrării în canoanele societății sau a puterii pe care o poate avea jurnalismul care culege informații doar de la suprafața lucrurilor. Dough Wright a luat premiul Pulitzer pentru această piesă, nu știu cum a arătat în original, dar ce-am văzut la Teatrul Mic mi s-a părut genial. Am aflat despre piesă de la
, o publicație pe care o urmăresc pentru recomandări de teatru.Am văzut și DUNE. Fanii adevărați ar arunca cu roșii în mine dacă aș recunoaște că, pe lângă imaginea și realizarea fabuloasă a filmului, acțiunea m-a plictisit pe alocuri. Trebuie să știi că dintre toate filmele posibile, pe mine mă plictisesc cel mai tare cele cu urmăriri palpitante. Cu cât mai multe lupte și fugăreli, cu atât simt nevoia să fug și eu din sală. Dar fie, în cazul DUNE nu recunosc. Mi-au plăcut scenele din deșert, iar secvența din arenă, vizual vorbind, mi-a împrăștiat creierii prin sală. Sublim de sinistră. Am trimis-o și pe Petra la cinema, în Danmarca (nu vrei să știi cât costă un bilet acolo!) și am râs copios când mi-am dat seama că filmul era în engleză, dar subtitrările limbilor vorbite de fremeni și harkonneni erau doar în daneză. Ups.
Motivul pentru care această scrisoare nu are nimic nou de arătat, din punct de vedere artistic, e că de mai bine de o săptămână lucrez de dimineață până seara la banda desenată pe care abonații cu plată au avut ocazia să o vadă, ca schiță, aici. Și săptămânile viitoare mă voi concentra tot pe acest proiect. Am schimbat formatul și refac toate desenele, mai adaug și noutăți. E tema mea finală pentru prima parte a cursului de Graphic Novel pe care l-am urmat online, la Royal Drawing School. Mi-a plăcut mult și m-a ajutat să depășesc într-o proporție destul de mare teama pe care o simțeam față de acest gen. La finalul lunii aprilie încep al doilea modul și nu m-am oprit la atât, am mai ales și alt curs din ofertele online, nehalită cum sunt. Mă bate gândul să investesc niște timp și în exersarea scrisului, în paralel. Ceea ce va face viața mea destul de complicată și mai frumoasă, în același timp.
Am rămas în restațe cu copacii pentru abonați, recunosc. Voi profita de pauza dintre cele două module ca să mă ocup și de ei. De fapt am desenat unul, de mult, dar nu sunt perfect mulțumită de rezultat și m-am blocat. Îmi revin, promit, trebuie doar să le iau pe rând. Mi-am dat seama că eram cât pe ce să cad iar în panica aceea care însoțește dorința de mă apuca de toate lucrurile care îmi plac în același timp. M-am pus față în față cu mine și mi-am ținut un discurs aspru până când am căzut de acord că nu am decât o soluție: câte un desen, unul, pe rând. Iar între desene, când apuc, o scrisoare pentru tine. Îți mulțumesc că mă susții și mă citești, chiar dacă nu reușesc să mă țin de o dată fixă sau un format neclintit.
Până ne revedemcitim, hai să mai ieșim și pe afară și să ne bucurăm de magnoliile înflorite. Sunt chiar acum în plină explozie de culoare, cel puțin în București. Magnolia mea preferată e pe strada Dragoș Vodă, în curte la grădinița 133. N-am reușit încă să fac o poză fără mașini în față, din păcate. E aproape de mine așa că, dacă ajungi în zonă ca să o vezi, dă-mi o veste și cine știe, poate ne vedem sub magnolie sau la o cafea bună.
În loc de final, am niște versuri de iubire și primăvară care se potrivesc de minune, într-o lume cu prea multe tonuri de gri.
„Vreau să fac cu tine
Ce face primăvara cu cireșii”
Pablo Neruda - Douăzeci de poeme de iubire și un cântec de disperare
Am tot vrut să-l citesc pe Cărtărescu dar în afară de "De ce iubim femeile" ascultată cu mulți ani în urmă și care mi-a plăcut, nu am mai citit nimic. Cred că o să mă apuc în curând de "Solenoid".
Ai pomenit de copacii pentru abonați - în ceea ce mă privește, nu e absolut nicio grabă.