Antologia poeziei românești de dragoste din Observator cultural, numărul 1267.
„ Lumină de august – ce titlu frumos (dar ea nici nu a citit cartea). În august eu știu că lumina e spre seară ca un clopot decolorat cu gust de ierburi și mentă, și arde în fundul grădinii. În lumina aceasta să încercăm mai târziu s-o descriem – și să-i dăm să citească și ei? O, dar așa am mai scris de atâtea ori, mereu despre alte ființe – vorbele acestea au fost mereu amintiri despre lumina de seară, despre fulgii tăcuți de zăpadă, despre zgomotul sângeriu al focului pe câte o față când se apleca înspre flacăra la soba deschisă. Și pe urmă, ea nici nu a citit cartea cu lumina apăsătoare de vară (și acolo lumina de august nici nu se decolorează spre seară – e mereu o arșiță de început de dup-amiază, și nu e vorba de ea, nu e vorba de ea). ” Joc livresc, de Mircea Ivănescu, cu un comentariu de Claudiu Komartin aici.
Când am aflat că voi avea de ilustrat o poezie de Mircea Ivănescu, m-am simțit ca un copil care se ține de mână cu Moș Crăciun, în magazinul cu jucării. A fost una dintre puținele situații în care am găsit cam tot ce îmi doream la bibliotecă: poezii, analiză, dialoguri. De Mircea Ivănescu știam mai ales prin intermediul nenumăratelor traduceri pe care le-a făcut, dar îmi lipsea cea mai importantă componentă a creației lui: poezia. Iar când m-am apucat de citit, cu greu m-am putut opri.
Trebuie să spun că versurile lui Mircea Ivănescu nu sunt ușor de înțeles, în ciuda aparentei simplități. Așa cum scrie Radu Vancu, „cititorul educat trebuie să aibă temele făcute și să știe, dacă nu „en expert”, atunci măcar la modul general, cum să manipuleze informațiile.”
”Poezia de genul acesta nu mai poate fi citită ca acum câțiva zeci de ani, în liniștea grădinii, sub mărul sau teiul tradițional; e o poezie incomodă prin definiție, întrucât impune cititorului să aibă alături, în condiții de maniabilitate rapidă, dicționare ale limbilor majore, enciclopedii, câteva istorii literare, câteva istorii ale filosofiei de asemenea și, dacă se poate, acces nelimitat la internet.”
In versurile poetului există multe aluzii care, odată descifrate, mi-au dat satisfacție și curaj pentru a folosi, la rândul meu, aluzii vizuale. Nu e prima dată când fac asta, de aceea m-am și simțit foarte apropiată de Mircea Ivănescu, cel care spunea despre sine că scrie la comandă și că tot ceea ce face el este un colaj / bricolaj.
Am înțeles că poeziile lui Mircea Ivănescu nu pot fi citite sub copac, bine, așa să fie. Însă merită descoperite poeziile lui despre și cu pădurea de mesteceni, rezultate din „comanda” primită de la poetul Ion Drăgănoiu. Va fi greu, dar voi alege una, nu după ce îți voi oferi și o mostră din dialogul purtat cu Gabriel Liiceanu:
„- Vreți să spuneți cu asta că poezia dumneavoastră e ocazională?
- Da, strict ocazională. Dacă nu s-ar fi găsit poetul Drăgănoiu la momentul potrivit, la vodca respectivă, să-mi dea comanda cu pădurea și mestecenii…
- … nu produceați Mestecenii.
- Da, nu produceam Mestecenii, ceea ce ar fi fost o pierdere, recunosc, pentru ideea de mesteceni.”Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu
greu de pătruns în pădurea de mesteceni
pentru a putea sta o vreme în pădurea de argint,
unde vremea se face lumină, și nici nu arde
ci se așterne pe scoarța înaltelor chipuri, care cu alint
viclean ne înconjoară, și ne răsfrâng mereu mai departe
gesturile, privirile, vorbele — pentru a ne închipui
că stăm în pădurea mestecenilor, unde e primăvară
aproape întotdeauna, și primăvara — dintotdeauna îți spui
că nu se potrivește iernii tale lăuntrice, unde o noapte amară
își colcăie flăcări înghețate și albăstrii —
pentru ca să stai aici o vreme, se cuvine întâi
să te lepezi de lumina fără culoare de dincolo, de afară,
și știi foarte bine că n-ai s-o poți face — ( nu-i
la îndemână oricui să încerce măcar asta ). într-o doară
poți să încerci să intri întru tăcerea asta atât de pură
încât nici n-o mai simți în urechi sau în ochi, și chiar poți
să mergi înainte — decât că la fiecare cotitură
cărarea asta printre copaci se continua altundeva, singură.
Mircea Ivănescu, Poeme nouă, Ed. Cartea Românească, 1983Vorbind despre mesteceni, dacă nu ai făcut-o deja, citește și ceea ce am scris eu despre ei:
Nu prea știu cu ce cafea să asociez poezia lui Mircea Ivănescu. Tot ce pot să spun e că dacă simți nevoia să adaugi zahăr în băutura dimineților tale, înseamnă că nu ai găsit o cafea de calitate. N-aș recomanda nici măcar zahăr de mesteacăn. O poezie bună se gustă fără îndulcitori.
Dacă vrei să mai vezi și alte ilustrații, o arhivă se află la mine în portofoliu.